Rămășițele mai multor așezări dacice se înșiruie, ascunse în pădurile de pe crestele munților, deasupra văii Luncanilor din Hunedoara. De secole, ținutul cetăților dacice și-a păstrat aici înfățișarea, nealterată. În unele locuri au fost ascunse comori prețioase, arătau oamenii, în trecut.
Valea Luncanilor, cetatea dacică Piatra Roșie și Peștera Cioclovina. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
Cetățile
dacice din Munții Orăștiei au fost descoperite la începutul secolului al XIX-lea,
după ce febra căutării comorilor dacice i-a cuprins pe localnicii așezărilor de
munte, iar vestea descoperirii unor comori prețioase de aur s-a răspândit
dincolo de ținutul greu accesibil al Șureanului.
În
urmă cu un secol și jumătate unii dintre primii excursioniști descopereau
ținutul cetății dacice Piatra Roșie, al peșterii Cioclovinei și vârfului Țâfla
de pe valea Luncanilor, care atunci ascundea, în păduri, la capătul unor poteci
anevoioase, numeroase comori arheologice și monumente ale naturii.
Satele arhaice din ținutul cetăților dacice
Din loc în
loc, pe coamele dealurilor abrupte se găseau gospodăriile izolate ale
familiilor de ciobani și pădurari din satele de munte Cioclovina, Urșici și
Alunu.
Doar
câțiva localnici cunoșteau atunci potecile spre ruinele de pe muntele Piatra
Roșie, greu accesibil, dar bogat în antichități, pe care sătenii le valorificau
la târgurile din Orăștie.
Peste dealuri, săpată de apele Luncaniului în pereții
uriași ai muntelui Cioclovina, peștera Cioclovina păstra cel mai mare zăcământ
de guano-fosfat (bălegar de lilieci) din Europa, exploatat din primii ani ai secolului
trecut.
În
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, oaspeții ținutului sălbatic de pe
Valea Luncanilor (video) pășeau într-o lume necunoscută și fascinantă, înzestrată cu
așezări pitorești și comori arheologice și ale naturii.
În prezent, valea
Luncanilor din Hunedoara se înfățișează la fel de spectaculoasă, gospodăriile
arhaice ale localnicilor din „satele – crâng”, înconjurate de păduri și munți,
apar neschimbate de trecerea timpului, la fel și drumurile de piatră din văi și
potecile de plai bătătorite încă din Antichitate.
Cetatea dacică Piatra Roșie, cunoscută de două secole
Cetatea
dacică Piatra Roșie (video) se află la circa 20 de kilometri de orașul Călan din
Hunedoara, pe un pisc roșiatic și prăpăstios care se înalță peste valea
Luncanilor din Hunedoara.
A fost descoperită la începutul secolului al XIX-lea
și cercetată sporadic de oamenii de știință ai vremii, în deceniile următoare.
Preotul
Ioan Popovici a fost unul dintre primii români care au cercetat-o și au scris
despre ea. În 1887, acesta a publicat un articol despre călătoria sa la cetatea
dacică Piatra Roșie, în „Telegraful Român”.
Imaginea 1/19:
Cetatea dacică Piatra Roșie Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (19) jpg
„Mai
în toate serile de vară, când mă aflam acasă auzeam de la unii și de la alții
că în comuna vecină Luncani este o ruină de cetate pe un vârf de deal, numită
Peatra roșie, unde au aflat oamenii ce locuiesc în apropiere diferite obiecte
vechi, precum monede, unelte de fer și de piatră, iară un om să fi aflat un
coif cu totului tot de fer. Se mai vorbea și despre o peșteră mare, în care n-a
putut ajunge nimeni până la fund. M-am decis a cerceta aceste locuri și am
căutat tovarăși de călătorie”, relata preotul.
Însoțit
de doi apropiați și călăuzit de Tănase, crâsnicul bisericii din satul Luncani,
singurul care știa calea spre cetatea dacică, preotul a pornit la drum pe valea
Luncanilor, atunci un ținut aproape inaccesibil călătorilor.
Imaginea 1/20:
Cetatea dacică Piatra Roșie și valea Luncanilor Foto Daniel Guță ADEVĂRUL (16) JPG
„Prevăzuți
cu cele de lipsă, pornirăm într-o duminică dimineața pe la șase oare cătră
Luncani. Comuna Luncani este situată pe poalele munților dintre Retezat și
Surul și se extinde pe dealurile dintre Streiu și apa Orăștiei. Casele sunt
situate în depărtări însemnate unele de altele, abia în câteva locuri se află două
– trei case laolaltă. Fiind locul muntos și în partea lui cea mai mare acoperit
cu păduri, locuitorii se ocupă exclusiv cu creșterea vitelor. Comuna este
împărțită în trei părți. Partea despre răsărit se numește Târsa, cea despre apus
Urșici, iară cea despre miazăzi Cioclovina”, relata preotul Ioan Popovici.
Între
Târsa și Urșici (video) curge valea sau râul Luncanilor, cu o mulțime de văi laterale,
remarca autorul.
„Pe
această vale încă se află câteva case, fără însă de a avea numire deosebită.
Fiind comuna tare împrăștiată și neputându-se aduna oamenii la un loc, s-au
făcut două biserici, una în Târsa, cealaltă în vale, pentru Cioclovina și
Urșici. Pădurile de pe teritoriul Luncanilor sunt ale grofului Horvat-Toldy din
Bretea”, relata preotul Ioan Popovici.
La
aproape un secol și jumătate de la călătoria sa, înfățișarea satelor Cioclovina (video)
și Urșici a rămas aproape neschimbată.
Drumurile spre așezările de pe culmi sunt
de pământ, rețeaua de curent electric nu a ajuns la casele sătenilor, aflate la
mari distanțe unele de altele, oamenii se ocupă în general cu creșterea animalelor,
iar pădurile domină împrejurimile celor două așezări.
În Târsa, o șosea construită
în ultimii ani a făcut ca locul să devină mai accesibil amatorilor de drumeții.
Drumul pe valea Luncanilor din Hunedoara, asfaltat în ultimii ani pe unele porțiuni, era însă
mult mai anevoios la sfârșitul secolului al XIX-lea.
Gospodării de pe valea Luncanilor. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
„Așadar
noi o luarăm pe valea Luncanilor. Această vale, în care abia îți poți uda
piciorul, face stricăciuni grozave pe timpul când sunt ploi multe sau când se
topește zăpada. Astfel, astă primăvară a șters de pe fața pământului casa
pădurariului, care era zidită din material solid la gura acestei văi și la
adăpostul unor stânci, încât ai fi cugetat că pănă-i cucul nu o va putea lua
apa. Și astăzi curge râul pe locul ei”, remarca autorul.
Crâsnicul
Tănase avea casa în apropierea vechii biserici din Luncani, nu departe de cetatea
dacică Piatra Roșie. De la casa lui, unde au drumeții au făcut un popas, drumul
în susul râului devenea tot mai anevoios, la fel cum este și în prezent
„Deși
mai la fiecare pas ne împiedecam de petrile împrăștiate de apă, totuși mergeam
cam iute uitându-ne în toate părțile la locurile acele frumoase, adică la
dealurile și la văile de pe ambele părți ale râului”, relata preotul.
Drumul dificil pe valea Luncanilor din Hunedoara
Din
apropierea vechii biserici de pe valea Luncanilor din Hunedoara, o potecă se
desprindea în stânga pe valea Stângului urcând anevoios spre muntele Piatra
Roșie.
„Pe
această vale locul dintre dealuri se strâmtează într-atâta, că în unele locuri
cărarea merge pe coasta dealului, nefiind loc pe lângă apă. Apa curge aproape numai
pe stânci formând o mulțime de cascade mai mici și mai mari, precum și tot
atâtea bazine, care pare că ne chemau să ne spălăm sudorile și să ne răcorim
în apa lor cristalină”, amintea călătorul.
De
4 – 5 ani, vechiul drum forestier care urcă din valea Luncanilor din Hunedoara
spre cetatea dacică Piatra Roșie a fost asfaltat până la poalele dealului pe se
afla ruinele așezării antice.
„Pornirăm
acum pe deal în sus către ruinele cetății. Calea pe deal în sus relativ e
destul de bună și se zice ca pe aici a fost odinioară drum cum se cade, prin
care cetățuia noastră a fost în comunicație cu altă cetate, ale cărei ruine se
văd și astăzi în satul Grădiștea fiscală (N.R. cetatea dacică Sarmizegetusa
Regia). Ajunși pe culmea dealului am văzut urmele unui șanț, pe care se zice că
s-a condus apa prin țevi de lut până în vârf la cetate. Astfel de țevi au aflat
oamenii pe aici săpând după comori, în jurul cetățuii și în însăși cetatea”,
arăta preotul.
Stâncile
uriașe pe care se aflau ruinele așezării dacice i-au impresionat pe călători.
La fel ca în prezent, poteca spre spre incintele cetății urca în dreapta, pe
sub înălțimi.
Piatra Roșie. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
„Eu,
însă, atras de grandiozitatea acestei zidiri a naturii o luai în stânga, pe
unde încă mi se părea că este călare. Dar m-am înșelat. Era numai o urmă de capre
și oi, ce se gătă numaidecât, iar eu continuai a merge când în două, când în patru
picioare și uneori chiar târându-mă pe stâncă în sus, de frică să nu-mi las
oasele pe acolo. Deodată ajunsei la un loc, care îmi luă toată speranța de a
mai ieși întreg și cu viață de acolo. A mă întoarce înapoi însemna a-mi pune în
joc capul, iară a merge înainte însemna a merge în fața morții. Ce să fac? îmi
luai inima în dinți, îmi făcui de trei ori cruce, zisei un Doamne ajută și
porni înainte. În stânga mea se ridica stânca – un zid la o înălțime de vreo 20
metri, iară în dreapta era prăpastia ce părea ca fără fund. Și eu mergeam,
adică atârnam deasupra ei și mă atârnam pe o punte de piatră îngustă ca de vreo
doi decimetri și lungă de vreo 15 metri”, arăta preotul.
Muntele Piatra Roșia. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
Poteca
interzisă de la poalele cetății dacice nu a mai putut fi amenajată nici în
prezent. Un traseu asemănător oferă și ascensiunea pe cetatea dacică Bănița,
unde turiștii riscă să rămână blocați deasupra prăpastiei.
„Când
m-am văzut trecut dincolo am dat mulțămită lui Dumnezeu și m-am așezat pe o
stâncă lată ca masa, că să odihnesc puțin, căci îmi secaseră toate puterile.
Pentru toate comorile lumii nu aș mai încerca a trece peste această prăpastie.
De aci încolo nu mai era nici o greutate. Pășeam de pe stâncă pe stâncă,
înaintând mereu ca pe niște trepte, până ce ajunsei în pădure, deasupra
stâncilor peste cari am venit. Tovarășii mei de drum s-au dus pe calea cea
bună și acum ne întâlnirăm în pădure, dar ne împrăștiarăm curând, căci am ajuns
la ruine”, relata călătorul.
Comorile din cetatea dacică Piatra Roșie
Cetatea
dacică Piatra Roșie păstra atunci mai multe vestigii arheologice decât pot fi
văzute în prezent, chiar dacă unele erau devastate în căutarea comorilor.
Gospodării din Alunu. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
„O
mulțime de pietre cioplite erau rostogolite și împrăștiate pe aici, care ne
vesteau apropierea cetății. Apeductul aici se împărțea în trei părți, mergând
un canal spre mijlocul cetății, iar celelalte două spre marginile ei. Cetatea e
dărâmată până la fața pământului și urmele zidului de pe margini nu se văd
pretutindenea, iară cele interne nu se văd deloc. Întreg cuprinsul cetății e
prefăcut în fânaț, care acum era cosit, iar jur-împrejur este pădure”, o
descria preotul.
Ruinele unui turn din cetate. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
Urmele
lăsate de căutătorii de comori erau vizibile la tot pasul, remarca Ioan
Popovici.
„Căutând
în toate părţile, aflarăm într-un loc o săpătură mare în care am putut vedea
zidul. Aci au săpat niște oameni după comori, dar neputând sparge zidurile şi
neputând scoate afară pietrele ce erau acolo, nu au putut străbate mai afund de
doi metri. La săpătura amintită, în dosul zidului am aflat un hârb mare de vas
de lut, care avea grosime de 22 mm. Credința poporului că aici s-ar afla comori
este încâtva bazată, deoarece s-au aflat în apropiere multe monete vechi de
aramă și de argint. Dacă s-ar afla cine să facă săpături, eu cred că ar afla
aci o mulţime de lucruri vechi, deoarece şi fără săpături a aflat un om un coif
de fier, după cum am amintit, dar acest coif nu se mai află la el, căci l-a
înşelat un şvab de i l-a dat lui”, arăta oaspetele cetății, în 1887.
Legenda cetății Piatra Roșie
Oamenii
îi atribuiau cetății dacice origini
legendare. Unii i-au povestit preotului că așezarea ar fi fost un palat al
împăratului Verde, așa cum cetatea Sarmizegetusa Regia de la Grădiștea de Munte
ar fi fost a împăratului alb.
Cetatea dacică Piatra Roșie. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
„Am
mai aflat apoi și următoarea legendă: zice că în vremile de demult nu locuiau
oamenii pe munți și pe dealuri, ci locuiau cu toții la șes și lucrau pământul.
A venit însă vremea când a fost potop și au fost crescând apele și, văzând că
apele tot cresc, oamenii cei mai cu putere și cu dare de mână și-au căutat
locuri ridicate și s-au socotit cum ar face ca să scape de potop. Astfel au
ales câțiva și vârful acesta de la Piatra roșie, care fiind numai de piatră nu
putea fi teamă, că îl va strica apa. Ei apoi s-au pus și au mai zidit și din
vârf în sus ca să fie și mai departe de apă, în chipul acesta s-a făcut cetatea
aceasta ca și altele de pe alte locuri“, relata preotul.
Drumeții
au coborât apoi la poalele muntelui pentru a prânzi lângă un izvor, ce
folosește și în prezent ca loc de popas și de apă potabilă pentru drumeți. De
aici, se înfățișa priveliștea muntelui Piatra Roșie, cu pereții roșiatici de
piatră de var.
Vârful Țâfla. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
De la izvor, în partea opusă a cetății Piatra Roșie, la fel ca
și în prezent, o potecă urca spre Vârful Țâfla, care se înalță ca o piramidă
ascuțită, acoperită de pădure, deasupra văii Luncanilor. Aproape nimic nu s-a
schimbat în înfățișarea ținutului de la poalele vârfului Țâfla.
„Acest pisc a trebuit să-l
ocolim, deoarece
pe partea unde
este cărarea nu
se poate sui
nimeni pe
el. Ne-am dus deci de
cealaltă parte,
unde este cătunul Cioclovina, compus
din vro 20 case, îndepărtare
de vreo jumătate de oar una
de alta. Pe
partea aceasta
ne-am suit
cu mare ușurință
spre Țâfla
și ajungând în
vârf ne-am
suit călare pe
câte o
stâncă și
am privit asupra
lumii. De
aici se
vede întreagă
valea Streiului
și până dincolo de
Deva. De-asemenea
se vede o
parte din valea Hațegului”,
amintea preotul în 1887.
Cărările de munte se îndreaptă spre cătunul Cioclovina și
de aici, spre Peștera Cioclovina din Hunedoara (video), deasupra căreia se înfățișează un perete
uriaș de stânci, înalt de peste 200 de metri. Un drum forestier duce în prezent
până în apropierea peșterii.
În trecut, peștera din care curge râul Luncani
era mai greu accesibilă, dar localnicii intrau în ea, unii, pentru a căuta
comori. Nimeni nu i-a dat însă de capăt, relata un sătean din Cioclovina, care
i-a călăuzit pe drumeți spre locul misterios. Oamenii știau însă că pârâul care
iese din peșteră intră în munte prin Peștera Ponorici, aflată la circa doi kilometri
de cealaltă parte a dealurilor Cioclovinei.
Imaginea 1/30:
Pestera Cioclovina din Hunedoara Foto Daniel Guță (40) jpg
„Peștera aceasta e largă și înaltă și are o mulțime de chilii
pe amândouă laturile și dacă nu vei băga de samă și rătăcești prin vreo chilie,
apoi nu mai ieși de acolo până-i lumea. Mulți vor fi pierit pe acolo, căci se
află oase multe. Pe pereții peșterii sunt țâțe de capră, de vacă și de oaie,
toate de piatră și câte și mai câte minunății făcute tot din piatră. La un loc
este și un izvor și pe jos este măturat frumos ca în casă; se vede, că acolo au
trăit cândva oameni”, relata bătrânul din Cioclovina, care i-a condus spre
peșteră.
Comoara ascunsă de hoți în Peștera Cioclovina din Hunedoara
Localnicul le-a povestit drumeților că o ceată de hoți
trăise, în trecut, în pădurile Cioclovinei, iar peștera era folosită ca
ascunzătoare.
„Ei apoi au umblat și prin peșteră și și-au făcut acolo
locuință de iarnă. Comorile ce le-au adunat ei încă le-au pus pe aci. Poate că
sunt și în peștera de care vă vorbesc, dar cele mai multe sunt într-alt loc.
Deasupra peșterii, uitați-vă tocmai colo sub piscul cela, încă este o gaură
prin stâncă la vale și acolo e comoara cea mare. Pe vremea hoților era un fag
mare acolo, care se ridica până în dreptul gaurei aceleia și din vârful fagului
până la gaură și-au au făcut ei punte, pe care mergeau acolo, căci altcum puiu
de om nu se poate sui acolo. Când au văzut hoții că nu mai pot trăi pe aci, s-a
suit unul și a băgat toate comorile în gaura aceea, iară după ce s-a pogorât
jos a dat foc fagului, ca nimeni se nu poată afla comorile lor”, relata moșul
din Cioclovina.
Intrarea în Peștera Cioclovina. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
Bătrânul din Cioclovina păstra o mulțime de povești despre
comorile din Peștera Cioclovina și despre cei care le-au ascuns ori au încercat
să le găsească aici și uneori nu s-au mai întors. Călătorii nu le-au descoperit,
dar după ce au explorat câteva din sălile peșterii și-au luat de aici, drept
suveniruri, bucăți de stalactite albe.
Muntele Cioclovinei. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
Au coborât apoi pe valea Luncanilor din Hunedoara, unde
localnicii au amenajat o greblă unde erau oprite lemnele tăiate din pădurile și
transportate de apă. De la greblă, al cărui loc se poate distinge și în
prezent, lemnele erau arse în bocșe și transformate în cărbuni, necesari
uzinelor de fier de la Călan și Hunedoara.
Peştera Cioclovina din Hunedoara (video) a fost cercetată și de
oamenii de ştiinţă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, aflați în căutarea
unor fosile de urşi. În primele decenii ale secolului al XX-lea, Peștera
Cioclovina din Hunedoara a fost transformată într-o exploatare minieră.
Cioclovina ocupa atunci unul dintre primele locuri în lume
în ce priveşte rezervele de guano-fosfaţi (bălegar de lilieci și sedimente,
folosiți ca îngășământ în agricultură. În anii ’30, în timpul exploatării de
guano, a fost descoperit aici un craniu uman, care arată vechimea locuirii
acestei peșteri. Însă ceea ce i-a uimit pe oamenii de știință care l-au
cercetat au fost urmele de pe țeasta umană.
Concluzia unor savanți australieni
a fost că omul preistoric fusese ucis, într-o confruntare față în față, iar
trupul său fusese lăsat în peșteră.
În aceeași peșteră ar fi fost înființate sanctuare unde
oamenii preistorici aduceau ofrande unei zeități. Într-una din galeriile
peșterii a fost descoperit un tezaur de podoabe datate în Prima Epocă a
Fierului (Hallstatt), vechi de peste 3.000 de ani, care conţinea peste 6.000 de
obiecte de bronz, chihlimbar, sticlă, faianţă a fost găsit de un speolog.
Peștera Cioclovina. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL
Galeriile și sălile subterane ale Peșterii Cioclovina
corespondează cu Peștera Ponorici, aflată de cealaltă parte a versantului, la
circa doi kilometri.
Din Lunca Ponorici (video) se scurg apele pârâului care străbat
adâncurile muntelui, ieșind apoi prin gura Cioclovinei, și continuă circa 20 de kilometri până la Călan, unde pârâul de munte se revarsă în râul Strei.
