În timpuri îndepărtate, prin evul fumuriu, de la sfârșitul Antichtății, se obișnuia adeseori ca preoții să pornească prin orașe în cătarea unui venit onest și sigur. Zeii (deja numiți păgâni) rămâneau în urmă, iar templele romane erau demolate de progresiștii care descoperiseră un material de construcție bun de vândut la bucată. Lumea era în schimbare.
Grupuri de preoți, care încă se rugau vechilor zei, dar și mulți escroci, aventurieri sau simplii amatori de călătorie și de distracție își făcuseră o meserie din a plimba o efigie sacră din oraș în oraș. În general alegeau o zeiță mai puțin cunoscută, exotică, „importată” din Siria sau din Egipt, în fine o păpușă cu fața frumos pictată, împopoțonată în rochie de mătase, învăluită în văluri. Și purtând-o pe umeri sau pe câte o mârțoagă, dansau în jurul ei pe mijlocul drumului, după ritmuri de citeră ori de flaut.
Era spectacol, dar era și profeție mult așteptată.
Acolo unde își făceau tabăra, începea adevărata reprezentație mistică. Însingurații, depresivii, frustrații, disperații din toate colțurile se adunau ca să cumpere o predicție.
Respectiv, preoții ambulanți vindeau petece de hârtie sau de pânză pe care se aflau scrise o frază ori un două versuri. Mulți ajungeau să păstreze aceste răvașe tot restul vieții, puse în sipete ori cusute în căptușeală. Erau metafore, de genul „Dacă aripa albă va atinge pământul.” Respectiv, dorința la care visezi se va împlini, dacă o aripă (și-aici te puteai gândi la orice) va ajunge cumva în grădinile tale.
Cum se știe, vorbele scrise, chiar fără valoare, devin literatură, prin multele interpretări pe care mintea speculativă e în stare să le clocească.
Un astfel de înscris aiuristic incita la discuții interminabile.
Preoții-vrăjitori plecau mai departe, dansând și presărându-și drumul cu dileme și întâmplări.
Cu niște astfel de prezicători s-a întâlnit Rutilia într-o zi, ceea ce avea să aibă niște consecințe de lungă durată.
Rutilia locuia în marginea Romei și avea încredere mare în viitor. Înaltă, plină de siguranță și cu o voce puternică, trecea drept una dintre femeile care promit.
Cînd profeții au trecut cu zarvă pe strada ei, i-a întrebat ce zeiță purtau. Normal, nu era vreo divinitate autohtonă, așa că Rutulia a vrut neapărat să cumpere o predicție. Aceasta presupunea și spectacol. Preoții au dansat, și-au arătat fețele vopsite, au deschis cu teatralitate ochii machați, iar la momentul oportun, acel moment care are legătură cu speranțele fiecăruia, au scos predicția pentru Rutilia, iar ea a plătit cinstit, doi bani noi.
Predicția cumpărată de ea avea să schimbe istoria.
În loc să aibă parte de o frază absconsă, pe hârtia ei scria clar: o să mori.
Poate că cineva făcuse o glumă. Poate că biletul era pentru altcineva. În fine, afirmația nu putea fi contestată. La urma urmelor toți știm că Rutilia urma să moară înt-o zi, ca orice om.
Totuși cuvintele astea i-au săpat un crater în carne. Nu putea să conceapă. Nu putea să accpete. În creierul ei a crescut o armată. Toate umilințele și disperările din viața ei, până atunci nu prea lungă, au coborât în laringe, iar Rutilia a început să urle, în semn de protest.
N-a fost o imprecație, n-a fost doar un miorlăit de fată nemulțumită, ci un stigăt cu rădăcini și coroane, cu ramuri întinse pe deasupra orașului, îngroșate și răsucite, imposibil de oprit. Cuvintele ei, fără sens, de altfel, am ajuns în provincii îndepărtat, iar de-acolo au mers în timp, au trecut de la o generație la alta, iar numele Rutiliei și-a găsit locul, așa cum dorise, printre eroii care bat la porțile nemuririi.
Toată lumea a aflat ce i se întâmplase, toți știau că primise o profeție de neoprit. Cunoșteau amănuntele, îi puteau descrie pe preoții vizionari.
Nu era om care să nu fie de partea Rutiliei, care să nu-i înțeleagă tristețea.
Dar odată cu povestea acestei fete, care urma să moară, intrau în istorie și preoții amatori de oracole. Ei preziseră, ei veneau cu chestii oribile, tăindu-ți pofta de viață.
Cu timpul, strigătul neîntrerupt din periferia orașului a pus alături și faptele secundare: predicția neagră era făcută de preoți.
Timpul face ca toate detaliile să dispară, iar oamenii își mai pierd din însușiri. În urmă a rămas doar mesajul pe scurt și credința nestrămutată că mai bine este să nu te întâlnești cu un popă.
Superstiția, începută în vremuri îndepărtate se păstrează și astăzi. Orice om normal, când se înâlnește cu un popă, aude și strigătul de protest al Rutiliei. Prin urmare, face trei pași în spate, ca să pun o distanță mandalică, ori își încrucișează discret niște degete – un lacăt simbolic, pentru mintea predispusă la nesfârșite și imprevizibile metamorfoze.
Cât despre Rutilia, puțină lume știe că a dus-o bine merci, având o viață lungă și îndestulătoare, în periferia ei, unde s-a născut o superstiție atât de trainică.
