E producător și regizor, dar
iubirea pentru marile ecrane a plecat de la pasiunea pentru micile manuscrise
și nopțile lungi petrecute citind literatură. Crede că scenariștii sunt leneși,
dar își împlinește vocația scenaristică și regizorală deopotrivă, cu egal
talent. Asumă că în România o conexiune bună de internet poate boicota educația
și gustul pentru cinema, dar poate ridica industria gaming-ului. Iubește România pentru alura europeană de care dă
dovadă devenind o forță internațională în lumea cinematografică, dar nu iubește
România pentru polemicile care nu există și care ar salva-o de la cinism,
impostură sau corupție. Bogdan Mureșanu vine la microfonul Avangardei să
povestească despre regizorii care l-au cucerit și i-au influențat ochiul
metodic al creatorului care a ajuns cu un „Cadou de Crăciun” pe short-list-ul celor 10 scurt metraje
aflate în cărți pentru un premiu Oscar. În dialog cu fostul ministru al
Culturii, Ionuț Vulpescu, Bogdan Mureșanu povestește în exclusivitate detalii
despre pelicula pe care o va lansa în noiembrie 2024 în România și despre cum
arată „Anul Nou care n-a fost”, o poveste revoluționară a României, fără a fi
doar despre România, manierele, fricile și metehnele ei. Un dialog despre
societatea spectacolului și civilizația ecranică, într-un episod în care aflăm
cum arată avangarda lui Bogdan Mureșanu!
Interviul integral poate fi
ascultat accesând link-ul:
Cum arată „Anul Nou care n-a venit”? Un podcast despre
film și realitate, despre lumea marilor ecrane și provocările ei
O prietenie care durează de dinainte de Revoluție și de
Facebook: Regizorul Bogdan Mureșanu și fostul ministru al Culturii, Ionuț
Vulpescu. Bogdan Mureșanu: „În București
stăteam în niște cartiere îngrozitoare”
Ionuț
Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi o reîntâlnire, pentru mine, în
primul rând, cu regizorul și scenaristul Bogdan Mureșanu. Bogdan, mulțumesc
mult că ai acceptat invitația mea.
Bogdan
Mureșanu: Mulțumesc și eu atât
de mult. Reîntâlnire pentru că noi ne știm din copilărie, de aia.
I.V.:
Asta voiam să spun, că la podcast e așa, un aer mai confesiv. Și voi încuraja
în acest episod. Tu ești dintre invitații mei, cel pe care îl cunosc cel mai de
demult. Dinaintea Revoluției, cu mult dinaintea Revoluției.
B.M.: Ne știm din copilărie. Copilăria era hăt!… acum o
vreme.
I.V.:
Să spunem cât a trecut?
B.M.:
Înainte de internet! Înainte de
Facebook.
I.V.:
Înainte de lumea virtuală, era o lume reală. O lume frumoasă, a copilăriei,
când ne jucam noi tot felul. Jocurile societății de atunci. Și la Dobra, în
Dâmbovița, unde erau părinții noștri, or când mergeam prin tabere, dacă îți
amintești?
B.M.: Da, acolo erau bunicii din partea mamei, și pentru mine,
că eu sunt născut în București, când mă gândesc la copilărie, îmi aduc aminte
strict doar de perioadele de vacanță. Pentru tine era altceva, să locuiești în
satul acela care era foarte mișto pentru atunci când ești mic, și noi am făcut
o grămadă de chestii. Dar în București
stăteam în niște cartiere îngrozitoare… în fine. Deci eu îmi aduc aminte
strict de perioadele de vacanță. Aia e copilăria pentru mine, restul erau
școală și griji și…
Literatura, înainte de orice. Bogdan Mureșanu: „Am descoperit filmul mai târziu”
I.V.:
Era o vacanță perpetuă, cumva. Te gândeai atunci că o să te duci spre
literatură și spre film?
B.M.: Spre literatură da, dintotdeauna mi-am dorit și am vrut.
Spre film, a început mai târziu, am descoperit filmul mai târziu. Și prin
intermediul textului, că îți spusesem că de fapt prin scenarii am ajuns să
intru în lumea filmului și să devin regizor, deci tot prin text. Dar pe vremea
aia scenariul era un text, acum știu că e un pretext. E o diferență.
I.V.:
Un pretext pentru ce?
B.M.: Pentru film! Lucrezi până în ultima secundă, lucrezi la
replicile acelea… nu sunt, nu e taman ca în literatură, unde ai replici care
rămân neschimbate. Le schimbă actorul, asta e menirea lor, să le preia un
actor, să ți le pocească, să ți le spună altfel. Să le rostească într-un fel
sau altul…
Cariera de dinainte de film. Bogdan Mureșanu, jurnalist
cultural, agent de PR, dascăl: „Nu aveam
destin de profesor”
I.V.:
După o facultate ai lucrat o vreme în publicitate.
B.M.: Da, da, da, în anii ’90, nu prea era nimic de făcut. Că
dacă aveai ceva, voiai să urmezi o carieră într-o lume creativă, nu cred că era
ceva de făcut. Am fost și jurnalist o vreme, și profesor de engleză. Dar nu
mi-a plăcut, nu aveam destin de profesor.
I.V.:
Jurnalist ți-a plăcut să fii?
B.M.: Ah, da, erau tot felul de chermeze. Eram la redacția
Culturală și ne chemau la pișcoturi și la filme.
I.V.:
Redacția Culturală era…?
B.M.: Am lucrat la Cotidianul,
puțin, foarte puțin, am scris pentru un supliment de la Dilema.
I.V.:
Dilemateca.
B.M.: Da, da, da… era suplimentul lunar.
I.V.:
Un fel de Lire, așa. Un supliment cultural foarte bun.
B.M.: Apoi la Ziarul
Financiar.
I.V.:
Era ziarul de vineri, de fapt, care apărea duminică, ceva de genul acesta.
B.M.: Cariera mea nu a durat prea mult, ca jurnalist, cred că
au fost doi-trei ani, ceva de genul acesta.
Este Bogdan Mureșanu un regizor realizat? „Îmi place ce fac, asta ar trebui să fie
vocația mea”. Rețeta succesului: un film prost, făcut după scenariul lui,
l-a impulsionat să facă regie și producție
I.V.:
Acum, după e ai făcut publicitate, după ce ai fost jurnalist, și ai ajuns și ai
scris, și faci filme, crezi că știi care e vocația ta, care este ce îl
reprezintă pe Bogdan Mureșanu cel mai bine?
B.M.: Îmi place ce fac,
asta ar trebui să fie vocația mea. Cred eu, da. Câtă vreme mă simt împlinit
în treaba asta, da. Cine știe ce oi mai face, nu se știe cum merge lumea. Dar
da, e ok, sunt fericit că fac lucrurile astea, e o șansă să faci ce îți place.
I.V.:
Care a fost momentul, ce te-a dus la film? Acest intermezzo literar?
B.M.: Îți spun imediat, un
film prost făcut după un scenariu de-al meu. Și eu așteptasem o vreme să văd
filmul, eram foarte curios, și când l-am văzut am avut o dezamăgire cumplită și
am zis că pot să fac și eu un film la fel de prost și ar fi bine să încerc. Și
asta am făcut. Da.
I.V.:
Se pare că nu ți-a reușit că ai făcut filme bune.
B.M.: Am făcut și unele proaste, dar nu le arăt. Asta e!
I.V.:
Le ai în sertar…
B.M.: Le am în sertar.
Momentul de Oscar pentru Bogdan Mureșanu, un „Cadou de
Crăciun”? Cum a ajuns în top 10 filme de scurt metraj? „Eu nu mai suport filmul acesta și nu mai
suport nici să vorbesc despre el”
I.V.:
Sunt și filme de sertar, nu doar literatură de sertar. Ai avut un mare succes
în 2018, cred, „Cadou de Crăciun”, e un film care a primit premii naționale și
internaționale deopotrivă, un scurt metraj. Și pe lista scurtă de la Oscar.
B.M.: Da, da, da, la Oscar.
I.V.:
Top 10.
B.M.: Top 10, da.
I.V.:
Top 10 filme de scurt metraj selectate pentru Oscar. Cum a fost momentul acela?
A schimbat ceva în modul cum vezi filmul și cum te plimbi prin lume, printre
oameni?
B.M.: Eu nu mai suport
filmul acesta și nu mai suport nici să vorbesc despre el.
I.V.:
Ai luat prea multe premii.
B.M.: Nu de asta, că asta a fost fain. La un moment dat pare
că e singurul subiect, e cum erau trupele alea, One hit wonder. Din anii ’80, dacă mai ții minte, erau tot felul de
trupe care scoteau un hit, bubuia, apoi nu mai auzeai niciodată de ele și de
fiecare dată…. Îți dau un exemplu de trupă, cred că era Europe cu Final countdown. Mai știi vreo altă
piesă de Europe? Nu cred.
I.V.:
Eu sigur nu. Nu cred că întrebi pe cine trebuie.
B.M.: Nici nu cred că mai au. Da, sau în fine, eh, la fel și
cu filmul ăsta. Mă temeam că ăsta o să fie singurul subiect. Și într-un fel sau
altul da, deocamdată, până le scot pe astea, care urmează, că termin două filme
acum…
I.V.:
O să te întreb.
B.M.: Deocamdată rămâne singurul subiect așa că mă grăbesc să
le termin pe celelalte ca să putem discuta și despre altceva.
Românul care merge pe jos în jurul lumii, timp de 7 ani.
O animație by Bogdan Mureșanu
I.V.:
Până în 2018 ai mai avut câteva. E momentul de până acum cel mai premiat. Nu
știu dacă cel mai important, pentru că, într-adevăr, e un moment în ce ai
făcut. Ai făcut câte filme până acum?
B.M.: Nu am făcut multe, am făcut foarte puține filme.
Documentar sau film de artă și vreo două-trei scurt metraje și am mai scris
niște scenarii pentru niște prieteni de-ai mei, pentru o animație, X, mie îmi
plăcea foarte tare, dar și alte scenarii pentru un regizor bulgar.
I.V.:
Tot film de animație?
B.M.: Da, da, da, foarte interesant, bazat pe un caz real. Un român care merge în jurul lumii, a mers
pe jos, evident, i-a luat șapte ani, în fine, îți trimit filmul.
România care e ba prea devreme, ba prea târziu într-o
industrie. Bogdan Mureșanu: „România e o
insulă din anumite puncte de vedere”
I.V.:
Mai crede lumea în animație?
B.M.: Tocmai citeam că da, e un reviriment al animației. La
nivel mondial. În România… România e o
insulă din anumite puncte de vedere. În sensul că multe lucruri ajung aici
foarte târziu, altele ajung foarte devreme. Știi?
I.V.:
O defazare, un decalaj istoric…
B.M.: Da, da, da, ba înainte, pentru că uneori se întâmplă să downloadezi de pe internet, am auzit,
dar și mie mi s-a întâmplat, să îți spun drept, un film care nici nu a avut
premiera undeva, în SUA, sau în fine, iar alteori se întâmplă, cum să spun, trendul e activ în lume, în orice, uite,
cum e animația. Chiar e un trend acum, de creștere. În România încă nici nu e
dezvoltat, ca să fiu sincer. Dar în gaming
e foarte avansată industria de aici, din câte știu eu. Deci sunt tot felul de
decalaje ba în față, ba în spate.
Țara în care oamenii nu merg la cinema. Bogdan Mureșanu:
„Noi avem o țeavă de internet care merge
brici”
I.V.:
Din ce vin decalajele acestea, de ce crezi că e așa?
B.M.: Unele au o explicație, de pildă, o explicație tehnică,
cum ar fi faptul că noi avem o țeavă de
internet care merge brici. Asta, nu
îmi dau seama, de pildă, dacă influențează și stilul de viață. De pildă, nu
mergem la cinema. Românii nu merg la cinema. Dar poate există mai multe
explicații, una, că nu sunt săli prea multe, cred, sunt destul de puține.
I.V.:
Sunt tot mai puține, aici e o discuție. Lumea se duce la mall să vadă filme,
eventual, din rețeaua veche de filme care era administrată de Ministerul
Culturii sau de alte instituții publice au rămas foarte puține.
B.M.: Și a doua, mai devreme sau mai târziu, filmul respectiv
apare pe internet și stă și îl văd pe internet. Nu e… deși se duc la teatru,
și asta mi se pare super interesant. Există un obicei, e corect spus?
România, o putere cinematografică europeană. Și totuși, „Sălile de teatru sunt pline, sălile de
cinema sunt goale”. Explicația regizorului Bogdan Mureșanu
I.V.:
E corect.
B.M.: Sălile de teatru
sunt pline, sălile de cinema sunt goale. Interesant. Îți spun: cinemaul
românesc, dacă excelează România în ceva, și cred că sunt niște chestii în care
excelează, dar în mod surprinzător, și nu știu dacă mulți din audiența ta știu
asta sau mulți în general din publicul românesc, cinemaul e unul dintre ele.
Chiar de vreo 15-20 de ani România este una dintre – poți să spui – puterile
cinematografice europene. Ceea ce pentru bugetele de aici, pentru interesul
instituțiilor…
I.V.:
E un paradox.
B.M.: E un miracol, nu un paradox.
A evoluat România în bine? O țară europeană, după gustul
lui Bogdan Mureșanu
I.V.:
Da, nu e vorba numai de premii, într-adevăr. Cinematograful exprimă poate mai
bine decât o făcea literatura cândva, prin prezența marilor scriitori la
târgurile de carte. Rămâne un vector important. Dar filmul ajunge mult mai
ușor, într-adevăr, și spune ceva despre o lume, mai ușor, mai clar și mai
pregnant, decât o face orice altă artă.
B.M.: Da, da, da… în cazul României așa se întâmplă. Am tot
editat în Serbia, am fost de multe ori acum în Belgrad. Poți să vezi un
decalaj, culmea, poți să vezi că ei nu sunt în Uniunea Europeană, dar mă rog,
nu despre asta vreau să vorbesc. Dar pentru oricine ar vrea să vadă cum este să
nu fii în U.E., e foarte aproape Serbia, și vezi instantaneu cât de mult și de
repede s-a schimbat România în bine.
I.V.:
Din afară se vede mai bine decât dinăuntru.
B.M.: Da, da, da… mai ales că noi avem termen de comparație
pe dos, cred că până în 90, foarte târziu.
I.V.:
Suntem în general subiectivi, vedem lucrurile rele, suntem cârcotași.
Comentatori la nesfârșit. Din afară se văd totuși procesele și o istorie care a
fost totuși mai blândă cu noi față de alții, în ultimele… și o anumită
direcție, o anumită schimbare, inclusiv în plan cultural.
B.M.: Voiam să mai adaug o chestie… literatura iugoslavă, și
acum nu am ce să fac, este una care e foarte bine reprezentată la nivel
european. Sunt niște autori importanți, Danilovici, care era tocmai, sârb, Milorad Pavić, Ivo
Andrić șamd…
Cu ce
ajută și încurcă limba română în succesul marilor
ecrane? Bogdan Mureșanu: „E ca o limbă de
metisaj. De aia bănuiesc că e succesul cinematografic, pe lângă faptul că e și
o dogmă, un fel de a gândi cinemaul”
I.V.: Care a luat
și Nobel.
B.M.: Aproape toți, da. Eh, bun, totuși, literatura noastră nu e așa. Mă
gândesc că poate sunt mai multe explicații, ca întotdeauna, și nu vreau eu să
ofer numai una și nici nu știu dacă e justă. Dar cred că e greu să traduci din limba română fiind o limbă atât de
poetică și stratificată. Având mai multe straturi lexicale: latină, slavă,
grecisme, turcisme șamd. e foarte complicat. E ca o limbă de metisaj. De aia
bănuiesc că e succesul cinematografic, pe lângă faptul că e și o dogmă, un fel
de a gândi cinemaul, dacă vreo vorbim despre asta, dar apoi… e mai ușor de tradus. Ai câteva subtitluri,
nu?
I.V.: E un
regizor, nu? Care are chiar un ciclu, care se cheamă chiar Dogma.
B.M.: Da, da, da.
Noul val cinematografic, o dogmă? Bogdan Mureșanu: „Un continuum de
spațiu și de timp”. Care sunt regizorii favoriți ai lui Mureșanu de dinainte și
după 1989?
I.V.: Ia
spune, de ce e o dogmă?
B.M.: E un soi de a privi cinemaul într-un mod nu neapărat original, dar e un
mod consistent acesta. Sunt câțiva, o mână de regizori, cred că au început cu
Cristi Puiu, adică sigur de la Cristi Puiu, de la Marfa și banii, că tot îl menționam mai devreme… dar înainte au
fost și alții, Pintilie, Danieliuc, unde puteai vedea urmele sau începuturile a
ceea ce avea să devină noul cinema românesc, cu realism. Aproape documentar, o
actorie foarte bună, niște actori extraordinari, și un fel de a privi cinemaul
ca un continuu, ca un continuum de spațiu și timp, la care erau, aderai la
această viziune și pentru că nu erau suficienți bani ca să te tot muți din
locație în locație.
I.V.: Tu
unde te plasezi în istoria asta? Ești Bogdan Mureșanu și atât sau faci parte
din valul de după noul val? Unde ești?
B.M.: Nu mă văd așa. Eu sunt Bogdan Mureșanu și atât. Dar desigur sunt
influențat…
I.V.: Asta
voiam să te întreb…
B.M.: De filmele pe care le-am văzut și care îmi plac foarte tare. Chiar îmi
plac!
I.V.: Care
sunt regizorii care te-au influențat sau la care te-ai uitat cu admirație? De
cinefil, înainte de a face filme?
B.M.: Da, da, sigur. Cristi Puiu, Radu Jude, Porumboiu, foarte tare… filmul
meu preferat e Poziția copilului.
I.V.: Al lui
Călin Peter Netzer.
B.M: Da, da, da…
I.V.: A luat
și el un premiu important la Berlin. La Poziția
Copilului. E filmul tău preferat din
noul val. Și dinainte, din lumea de dinainte de 1989?
B.M.: Reconstituirea lui Pintilie, De ce trag clopotele…
I.V.: Tot al
lui Pintilie…
B.M.: Da, da, da… care e făcut înainte de ’89, dar scos, blocat… vreo doi
ani.
I.V.: Ca și Reconstituirea. Și cu Reconstituirea a avut probleme înainte
de ’70.
B.M.: Da, da, da.
I.V.: Și
după aceea, a avut și în Teatru, la Bulandra, cu Revizorul. A avut probleme Pintilie cu piesele și cu filmele.
B.M.: Apropo de Reconstituirea.
Există o stenogramă a unei ședințe de partid, poate o știi, în care Ceaușescu
cu Iliescu și alții discută fix despre problema acestui film.
I.V.: Apărut
în ’80. Revizorul e mai târziu. Reconstituirea e în 71-72. Cred că în ’71.
În ’88, ’87, a apărut, am citit undeva, tot scandalul din jurul piesei Revizorul de la Bulandra, care a fost
interzisă practic. Deci el a avut… bun… deci ai Pintilie din lumea de
dinainte de ’89.
B.M.: Și Danieliuc, Proba de microfon,
absolut fantastică. Plus Patos, ce vorbesc ca secvențe, e un film absolut
minunat. Teribil de modern pentru vremea în care a fost făcut.
De ce actorii au priză la public în România? Bogdan Mureșanu: „E cel mai prezent, ceilalți sunt cumva în
afara cadrului, dacă vrei”
I.V.: Aici e
un paradox. Lumea nu se mai uită, nu mai
merge neapărat în cinematografe. Nici nu prea mai sunt. Dar e un canal de filme
românești care are, totuși, o audiență notabilă, totuși importantă.
B.M.: La care te referi?
I.V.: Cinemaraton. De ce crezi că se uită
lumea totuși la filmele românești?
B.M.: De ce se uită?
I.V.: Da!
B.M.: Stai puțin, că nu știm totuși câți se uită.
I.V.: M-am
uitat recent pe un…
B.M.: Să menționăm și un site care nu e recent, se cheamă cinepub.ro. Mi se pare o inițiativă
foarte importantă. Sunt o grămadă de filme românești, arhivate cu acordul
autorilor, am dat și eu acum, Cadou de Crăciun, și un X și un documentar spre
vizualizare. Nu știu exact câte vizualizări are acel, ca să comparăm cu Cinemaraton, în sensul acesta.
I.V.: Era o
creșterea a numărului de telespectatori pentru acesta. De ce crezi că se uită?
E nostalgia unei epoci, e o pasiune pentru actori, din toate industriile? Asta
am putut constata și în exercițiul meu public, actorii sunt cei mai iubiți din
toate industriile culturale. Deci nu există. Mai mult decât scriitorii,
sculptorii, artiștii plastici, muzicienii. De ce crezi că e actorul cel mai
iubit din tot spectrul cultural?
B.M.: Ți se pare că îl știi cel mai bine, nu? Îl vezi! Într-un film îl vezi,
îl vezi la teatru, e prezent. Pe când ceilalți sunt cumva în afara cadrului,
dacă vrei. Poate regizorii mai vorbesc, dacă vrei, dacă au succes. Dacă nu au
succes, nu.
Cassavetes, slăbiciunea lui Bogdan Mureșanu
I.V.:
Vorbind de regizorii români, e totuși cineva din afară, din cinematografia
mondială, care te-a influențat?
B.M.: Ah, da! Sigur, da, da, da!
I.V.: Cine
ar fi?
B.M.: Sunt atât de mulți, că nici nu știu, dar primul nume care îmi vine în
minte Cassavetes, din SUA, Lars von Trier, din Danemarca.
I.V.: Că
vorbeam de dogmă.
B.M.: Da, și Pablo
Larraín, din Chile! Și câțiva francezi, o grămadă, de fapt, niște italieni, sunt
foarte, foarte mulți, dar Lars von Trier și Cassavetes sunt printre regizorii
la care mă uit în mod obsesiv.
I.V.: Care e filmul care te-a marcat, primul film
care te-a izbit, de ai zis că cinematograful e ceva special?
B.M.: Când eram foarte mic, Popeye Marinarul. Dar altfel sunt foarte
multe și de fiecare dată când ai un film care îți place ai o legătură cu el.
I.V.: Crezi că lumea… e dificil de creat și de
păstrat solidarități în spațiul cultural, în spațiul românesc, în spațiul
public în general, dar crezi că generația noului val rămâne cumva împreună
pentru a merge mai departe, pentru a spune, cumva, povestea generațiilor? Sau
fiecare a luat-o pe drumul lui?
B.M.: Nu știu să îți răspund la întrebarea
asta. Nu am un răspuns.
Nimeni nu e profet în țara lui. Și totuși, „De ce e urât cinemaul românesc în țara de unde provine? Și este atât de
apreciat în totul restul lumii?”
I.V.: Cât ține un val? la mare și la ocean îl vedem
cum vine. Dar în cinematografie și în cultură ce înseamnă un val? Cu succese?
B.M.: Nu sunt atât de bătrân să îți răspund la
întrebarea asta. Probabil, o generație, dacă ai noroc, uite că noul val francez
a ținut ceva mai mult decât… și noul val românesc ar fi putut să țină ceva
mai mult dacă nu ar fi fost lumea în mod bizar sătulă, deși abia începuse, după
părerea mea. 20 de ani nu este suficient. Putea liniștit să mai continue cu
felul lent de a face filmele, știi? Dar e un soi de opoziție, și asta iarăși e
interesant, trebuie să vorbești cu un sociolog aici. De ce e urât cinemaul românesc în țara de unde provine? Și este atât de
apreciat în totul restul lumii? Ar trebui să citez, citez pe cineva din
Belgrad, de care îmi aduc aminte acum recent, care spunea că cinematograful
românesc a schimbat cinemaul european. Și că acum o grămadă de autori din
regiune, mai ales, fac filme cum le fac românii. Sau cum le făceau românii. Eh,
bun, deci lumii îi place felul ăsta de a face cinema, dar la noi probabil că
problema e legată de celebra „nimeni nu e profet în țara lui” sau poate sunt
alte explicații, dar eu nu le știu. S-ar putea să fie lipsă de educație, nu în
sensul acela, rău, ci din aceasta, cinematografică.
Bogdan Mureșanu
desființează rețeta succesului în film: „Nu
poți să forțezi succesul”
I.V.: Culturală cumva. Aici sunt două chestiuni. Am
auzit, am urmărit și eu, iar asta e chestiunea importantă. Interesant de
discutat. S-a vorbit foarte mult despre premiile importante, la Cannes, la
Berlin, și au spus că este, o parte din critici spun, „domnule, sunt filme
pentru premii, filme pentru europeni, dar nu spun despre lumea românească,
povestea lumii românești, iar când o fac, o fac injurios, ca și cum arta
trebuie să fie propagandă”. Aici e și consecința unui tip de mentalitate
învechită, a lumii de dinainte de ’89. Cinematograful și în general cultura
trebuie să fie propagandă și să prezinte doar frumos, o estetică fabuloasă.
Cred că e o chestiune de carență culturală cumva mai largă. Asta mi se pare.
B.M.: Eu nu cred…. mă rog, dacă tu ai citat
niște critici sau niște voci critice… deci niște voci critice, nu știm dacă
sunt critici de film, dar niște voci critice.
I.V.: Unii sunt, alții mai degrabă nu sunt.
B.M.: Da… spun că nu cred că există o
rețetă pentru succes. Deci tu dacă vrei, chiar știu, știu niște filme făcute
după calapod. Adică au vrut să bifeze. S-a premiat viol, băgăm viol. Vrem nu
știu ce, băgăm și aia! Orice! Au făcut o
rețetă și eh, ce să vezi? Normal! Îi lipsea autenticul! Și normal, filmul acela
e decent sau filmele respective. Dar nu au avut succes, nu poți să forțezi succesul, înțelegi? Deci eu nu cred în treaba
asta, o rețetă pentru succes. Cred, pe bune, că atunci când „4-3-2” sau „Poziția
copilului” sau „Aferim”, când au făcut acei regizori filmele, nu au căutat
succes, au căutat să se exprime, și s-au exprimat într-o formă remarcabilă, și
de asta a fost observată. Și apoi, stai puțin, dacă te uiți la filmele astea pe
care le-am enumerat, astea trei, cele mai comune…
I.V.: Și mai dăm câteva…
B.M.: Da, poți să mai dai… nu sunt… „Poziția
copilului”, „4-3-2” sau „Aferim” parcă sunt de pe trei planete diferite,
într-un fel sau altul.
I.V.: Foarte diferite.
B.M.: Nici măcar nu urmăresc aceeași rețetă.
Ca să poți să spui că există…
I.V.: Dacă ar exista o rețetă a succesului probabil
că ar avea acces, ar fi o chestiune relativ pură, nu, foarte mulți s-ar duce la
ghișeul acela, al succesului.
B.M.: Acesta e paradoxul conspirației. Dacă e
conspirație și nu o știe nimeni… înseamnă că nu mai e conspirație, dacă o
știe cineva…
Libertate, eroare și
succes, în viziunea lui Bogdan Mureșanu: „Există
și virtutea erorii, a greși e un lucru foarte bun, de fapt. A greși în artă. Și
nu în orice artă…”
I.V.: O facem. Tu ai spus undeva, într-un interviu
al tău, la un moment dat, ai spus că într-o țară, după 50 de ani de dictatură,
fiecare dintre cetățeni se califică, mai mult sau mai puțin, pentru a fi
dictator. Eu cred că e și o consecință a lumii de dinainte de ’89, care a lăsat
un fel de a vedea în alb și negru.
B.M.: E posibil.
I.V.: În alb și negru. Or arta e cam la mijloc, cu
foarte multe nuanțe.
B.M.: Da, sigur.
I.V.: Cu gri și cu tot felul de alte culori.
B.M.: Da, aici cred că ai dreptate. Un act
artistic cum o fi el, dacă se poate, unul care vede tot felul de nuanțe,
infinitezimale, între aceste propuneri de gri sau de griuri colorate pe care ți
le oferă realitatea. Nu trebuie să fie bloc monoton de opinie. Dimpotrivă. Arta trebuie să polemizeze și să te facă să
polemizezi cu lumea. Să îți deschidă un dialog. Să chestioneze. Să te facă să
te întrebi. Există și virtutea erorii, a greși e un lucru foarte bun, de fapt.
A greși în artă. Și nu în orice artă, probabil că arhitectul în a greși are
consecințe mai mari.
Viața între like și dislike, fără polemică. Bogdan Mureșanu despre subiectele care ar
trebui să aprindă dezbateri în lumea culturală. „Îmi place pentru multe motive țara aceasta, dar nu pentru rafinamentul
polemicilor ei, care nu există”
I.V.: Au greșit mai creatori în artă și rămân opere
mai puțin reușite, dar rămân acolo, în biografia lor. Spuneai de polemici. E
vreo polemică, ultima polemică să îți placă din spațiul cultural românesc? Ce
îți amintești?
B.M.: Nu sunt foarte la curent, nu urmăresc
foarte atent.
I.V.: Stai mai mult pe aici?
B.M.: Călătoresc foarte mult. Acum sunt
ocupat cu filmul acesta, cum spuneam, și nu cred în polemicile din spațiul
românesc, ca să o spun și pe aia dreaptă. Nici nu mai sunt posibile. Uite… mă gândeam că de pildă ar trebui să fie acum
o polemică pe niște subiecte internaționale. Dar ea nu există. Referitor la
războiul din Gaza. Cred că și nouă ne e greu să mai facem față procesului
de polemică, unul care înseamnă ce spuneai, să găsești nuanțe. Acum trăim între
două butoane, unul de like și unul de
dislike.
I.V.: Lumea egoistă, cu alb și negru.
B.M.: În România, cu atât mai abitir, zic eu,
că nu a fost niciodată aici ceva… nu înseamnă că nu sunt patriot și nu îmi
place. Îmi place pentru multe motive țara
aceasta, dar nu pentru rafinamentul polemicilor ei, care nu există, pentru
că nici nu există instituții culturale sau un spațiu cultural în care să se
întâmple asta.
Logica succesului: influencer mai mult de cinci minute,
deci star
I.V.: Între odă și pamflet e la români, am eu o
formulă, care mi se pare că descrie destul de bine. Foarte greu să îți impui
niște argumente. O polemică adevărată impune argumente. Și argumente cam
lipsesc, și așa ajungi la injuriu, tensiune și conflicte, care nu prea se mai
sting. Mai spui ceva într-un loc care mi-a plăcut, toată lumea vrea să aibă un
nume și să poarte un nume, faima de cinci minute, de care vorbea Warhol. E o
obsesie a acestei faime de cinci minute, a unui tip de succes facil, comercial,
de suprafață?
B.M.: Acum cred că într-un fel sau altul,
pretutindeni în lume se manifestă treaba asta. Toată lumea vrea să fie
cunoscută și să fie un star, pentru cinci minute. Cine nu ar vrea, de fapt?
Da… altfel, ca fenomen, în România e un soi de obsesie.
I.V.: E un fenomen mai larg, ai dreptate, nu cred
că e numai românesc.
B.M.: Nici eu nu cred că mai e valabil, căci
nu e ceva particular aici.
I.V.: Și ce faci, să zicem că ai avut acces la
rețeta de a fi star pentru cinci minute? Ce faci în minutul șase? Ce se
întâmplă cu viața?
B.M.: Nu știu exact, nu am niciun fel de… o
să îți spun dacă mi se întâmplă… te ferești, stai în casă!
I.V.: Nu mai ieși.
B.M.: Da… Și în primul rând cred că nici nu
mai există… cred că influencerii
sunt, am înțeles, noile staruri. Dacă ești influencer
mai mult de cinci minute…
Proza scurtă, un model de
succes pentru că a scăzut puterea de concentrare?
I.V.: Reziști ceva mai mult… astea sunt scurt
metraje, sunt scurt-scurt-scurt-scurt metraje. Cum erau emisiuni înainte de ’89,
care durau cinci minute, că atât îți îngăduia. Era ca o pastilă. E un fel de
pastilă, nu?
B.M.: Da, da, da, citisem acum pe Facebook.
Era cineva, postase un text mai lung, și scrisese: „Atenție, text lung!” Și
m-am gândit că da, asta e…
I.V.: Câte rânduri avea textul lung?
B.M.: Nu era extrem de lung, să nu îți
închipui că era una dintre cărțile astea, evident. Și nici măcar o pagină
dintr-o carte din asta, era ceva mai lung decât o postare de două-trei cuvinte,
și asta este, într-adevăr nu mai citești așa, bine, nici nu e mediul făcut de
așa natură încât să citești pe Facebook un text mai lung. Dar probabil că asta
ne va și influența în viitor, mă gândesc: eu cred că lasă niște urme lipsa asta
de, până la urmă, concentrare! Când urmărești un text care e mai amplu trebuie
să te concentrezi ca să îl înțelegi, sau să îl refuzi, sau să îl accepți, sau
să intri în polemică cu el. Dacă are doar câteva rânduri și doar pe durata aia
te poți concentra, mă gândesc că e mai ușor și lasă urme. Sunt curios. Am văzut
și la mine, începe să îmi fie din ce în ce mai greu să citesc cărți
monumentale.
I.V.: Proză scurtă…
B.M.: Haiku-uri…
haiku-ul are un viitor, să știi…
I.V.: Cum erau SMS-urile la începutul telefoniei
mobile, 160 de caractere. Devenim niște autori și cititori de aforisme, de
fapt.
B.M.: De SMS-uri. Aveam un prieten care a
publicat o carte foarte bună de proză, se numea SMS.
I.V.: Bogdan Dumitrescu.
B.M.: Exact!
I.V.: În urmă cu niște ani!
B.M.: Da, da, da…
I.V.: Nu apăruse whatsapp-ul că acum sunt
whatsapp-ismele la modă. Scenaristul Bogdan Mureșanu influențează regizorul sau
regizorul influențează scenaristul?
B.M.: De la un punct încolo, regizorul
trebuie să își facă treaba și scenaristul dispare, se duce acasă. Scenaristul
e… acționează până la un punct, când scenariul e mai mult sau mai puțin gata.
Cum spuneam, cred că e gata abia la montaj, scenariul. De asta spuneam că e
pretext.
Regizorul Bogdan Mureșanu,
în relații rele cu actorul, dar în relații bune cu scenaristul Bogdan Mureșanu:
ce înseamnă polivalență în această industrie?
I.V.: Sunt puțini regizori români care fac așa cum
faci tu, l-am avut recent pe Nae Caranfil, invitat, el face și scenariu, și
regie, și muzică, mai și apare, așa, mai are câte un rol.
B.M.: Da, da, da, e un actor bun!
I.V.: Un actor bun și a jucat film și înainte de 1989 și după aceea, și se
distribuie. Regizorul Nae Caranfil îl distribuie.
B.M.: Au relații bune…
I.V.: Au relații bune, exact… Număr de Karaoke
așa, e interesant, mai cântă câte un Franc Sinatra. Sunt puțini totuși.
B.M.: Nu cred că sunt așa puțini….
I.V.: Care fac toate formele astea?
B.M.: Da, da, da… Bine, nu să cânte…
I.V.: Nu să cânți…
B.M.: Nu, nu, nu, nu toți au vocea lui Nae
Caranfil. Mie nu mi-ar ieși.
I.V.: Nu o să joci în filmele tale.
B.M.: Nu… Nu sunt în relații bune cu
actorul…
I.V.: Cu scenaristul?
B.M.: Cu scenaristul da, sunt în relații
bune, dar cu actorul nu. Îl pun să lucreze.
40000 de spectatori de
film pentru un film de artă, într-un București cu 3 milioane de locuitori:
cifre dramatice sau încurajatoare? O parodie de succes atinge 200000 în cel mai
bun caz
I.V.: În afara lui Bogdan Mureșanu, spune-mi un
scenarist român care îți place.
B.M.: Răzvan Rădulescu. Un scenarist
extraordinar și unul din numele cheie ale cinemaului românesc. Dacă te uiți la
IMDB, e și un scriitor excelent, a publicat două cărți. Sunt extraordinare
amândouă. Dacă te uiți pe IMDB la Răzvan Rădulescu o să vezi că e implicat în
majoritatea filmelor premiate, recunoscute, ca să nu mai folosesc expresia asta
cu premiate, că pare, într-adevăr, că toți acești autori urmăresc să ia premii.
Nu! Premiile alea sunt o dovadă că există o recunoaștere pentru filmele alea,
nu că le-au urmărit.
I.V.: Multe dintre ele au avut un record de
spectatori, au și fost vizionate multe.
B.M.: În afara României, pentru că la noi,
aici e destul de descurajant. Am înțeles că undeva la 40000 de telespectatori,
e un film foarte bun aici, un film românesc.
I.V.: Extrem de puțini.
B.M.: Foarte puțini. Eu cred că București are
în jur de 3 milioane, așa cred eu. 3 milioane? Sunt vreo 2 milioane de mașini,
deci bănuiesc că…nu?
I.V.: Mai sunt și cu bicicleta…
B.M.: Exact, da… că doar nu o fi parc de
mașini. Deci la 3 milioane, câte cred eu că sunt acum, sunt doar 40000 de
spectatori. Mi se pare extrem de puțini. Așa că ce înseamnă succes în România?
Cred că a fost un film, Team Building…
I.V.: Relativ recent.
B.M.: Pe care l-am văzut și care m-a amuzat,
putem să discutăm și despre ce înseamnă cinematograful comercial.
I.V.: De consum, da…
B.M.: Pentru că eu sunt unul dintre aceia
care nu are nimic împotriva acestui fel de cinema asumat. Pot să facă cinema
comercial, fac bine, fac pe banii lor, dar e o chestiune de aplaudat, dacă
vreți.
I.V.: Ți-a plăcut filmul?
B.M.: Da, mie mi-a plăcut! M-a amuzat! Era o
parodie, făcută așa cum trebuie să fie făcută parodia, scrappy!
I.V.: Mie mi-a plăcut că se filma în Dâmbovița,
care e județul meu, și la munte, acolo…
B.M.: Eu m-am amuzat…
I.V.: Deci nu trebuie să fie un conflict…
B.M.: Deloc…
I.V.: Între filmele de artă și filmele comerciale!
Care să aibă succes la public fără să aibă pretenție de recunoaștere
internațională șamd.
B.M.: Nu, nu, nu, nu văd asta, nu văd de ce
ar fi un conflict. Nu există loc, e ca și cum ai vrea să asculți tot timpul
Bach. Pe bune, ascultând tot timpul Bach ai lua-o razna. Nu, din când în
când… uneori mai merge și altceva, nu?
I.V.: Și G., și Bernstein, și ceva…
B.M.: Metallica, în fine!
I.V.: Puțin jazz între ele, ca să…
B.M.: Da… la fel și aici. De ce? Plus, cum
să spun, în spatele unui film sunt niște echipe de filmări. Și echipele sunt
destul de mari. Succesul unui film adesea stă și în profesionalismul celor din
spatele camerelor. Cu cât avem o industrie care produce mai multe filme, de
preferat și-și, adică un echilibru, să nu fie decerebrată complet, să te duci
numai într-o zonă chipurile comercială…. spun chipurile pentru că nefiind aici public tu nici nu poți să știi
dacă e cu adevărat comercial… Înțeleg că Team
Building, deci cel mai mare succes, da? E undeva la 200-300000. Nu știu
cifrele, îmi cer scuze, dar știu că discrepanța dintre un film de artă care
abia face undeva la 40000 și e considerat un succes, față de 200000 mai e o
cale. Cu toate astea, ambele cifre pălesc în fața unor cifre normale, să zicem,
cum sunt cele din, ca să îți dau exemplul unei țări, Cehia, care cred că are 8
milioane de locuitori. Țara noastră are cred că vreo 19.
I.V.: Deci cam jumătate.
B.M.: Da. Ei bine, în Cehia, un succes de box office, deși se întâmplă adesea, e
undeva la 1 milioane. Că așa se duc, cehii se duc.
I.V.: 1 din 8 se duc la film.
B.M.: Da, există acest obicei de a se duce la
film.
I.V.: Au o tradiție mare în film, mari regizori…
dar și noi avem. Nu asta e o explicație, că îl au pe Miloš Forman sau pe altul…
B.M.: Sigur, da.
I.V.: Avem și noi, deci… diferența asta de ce
crezi că e între Cehia și România, atât de evidentă?
B.M.: Nu știu, aș vrea să îți răspund.
Viață bună pentru regizori
în România? „În România trebuie să faci
și pe producătorul, să mai și cânți, mai și dai cu piciorul în minge șamd.
trebuie să faci mai multe lucruri ca să poți să trăiești”
I.V.: Pentru că este un exemplu interesant, dintr-o
țară care și ea a fost în blocul comunist, nu ai dat Franța, nu ai dat Italia,
nu ai dat Spania! Ai dat… ai vorbit de Praga față de București.
B.M.: Nu am idee, aș vrea să îți răspund. Mă
întreb adesea, de ce? Și îți spun, mă întreb, am curiozitate, cum ai și tu,
văd, dar și un interes. Mi-ar plăcea să
trăiesc într-o țară în care filmele pe care le facem noi să se vadă, să aibă o
audiență de tipul acesta. Poate nu un milion, dar jumătate din milion ar fi
bine pentru… da, ai putea trăi ca regizor! De aia, în România trebuie să faci
și pe producătorul, să mai și cânți, mai și dai cu piciorul în minge șamd.
trebuie să faci mai multe lucruri ca să poți să trăiești. Din cinema. Nu
vreau să mă plâng. În alte țări e mult mai dur. Concurența! Ce înseamnă să fii
regizor în Londra sau în SUA? Sari direct în taximetrist sau grădinar, ca să nu
zici întrebarea ta: Ce ar face Bogdan
Mureșanu dacă nu ar fi regizor? În SUA ți-aș răspunde grădinar sau taximetrist,
dar în România, uite, îți spun că persist!
I.V.: Ca producător persiști?
B.M.: Ca producător e îngrozitor. Pentru
mine, că în mintea mea e…
I.V.: E mai greu decât regizor și producător, că
acolo sunt ale tale. Nu ești doar producătorul propriilor tale filme.
B.M.: Nu, am mai produs și alte filme,
documentare…
Bogdan Mureșanu,
producător pentru fiica lui: „E o doză de
schizofrenie, pentru că tatăl vrea, înțelege foarte bine ce înseamnă să fii
regizor”
I.V.: Și cum e experiența asta, de producător?
B.M.: E mai lejeră când produci filmul unui
prieten sau cunoscut, acolo poți să fii mai cerebral, să recurg la partea
rațională din capul meu, dar altfel, în ce mă privește, e o poziție
schizofrenică, îți dai seama, pentru că regizorul vrea tot, și producătorul
vrea să îl tempereze. Interesant e că acum lucrez cu fiica mea, care are 24 de
ani, face 25, face regie de animație la Londra, și eu sunt producătorul unui
film de animație pe care ea îl face. Și acolo e o doză de schizofrenie, pentru
că tatăl vrea, înțelege foarte bine ce înseamnă să fii regizor, și atunci își
dorește ca ea să facă…
I.V.: La Londra… că vorbeai de X.
B.M.: Da, da, dar producătorul vrea să
tempereze, așa că nu am scăpat de postura asta de conflict.
I.V.: Producătorul are un X de regizor, e o ușoară
imixtiune…
B.M.: Da…
I.V.: Cred că nu se poate, e dificil..
B.M.: E dificil, da.
Criza culturii, criza
instituțiilor în România. Regizorul și producătorul Bogdan Mureșanu: „Instituțiile noastre nu sunt onorabile nu îți oferă recunoașterea certificată pentru
actul artistic. Sau să o spun altfel, sunt instituții atât de corupte încât nu crede
nimeni că cineva este valoros sau nevaloros”
I.V.: Spune-mi un lucru care ar trebui modificat,
schimbat, din experiența pe care o ai tu cu spațiul românesc cultural, cu
instituțiile de cultură din România. Lucrul cel mai rău care ar trebui
modificat tocmai pentru a ajuta lumea asta din industria filmului. Care ți se
par, din luptele astea, inegale uneori, pe care le cunoști și pe care le ai, ca
regizor și ca producător, care crezi că e lucrul cel mai rău? De ce te-ai lovit
cel mai tare? Poți să zici mai multe, te-am întrebat de unul
care este cel mai acut.
B.M.: Problema veche, a lipsei instituțiilor.
Instituțiile noastre nu sunt
onorabile nu îți oferă recunoașterea
certificată pentru actul artistic. Sau să o spun altfel, sunt instituții atât
de corupte încât nu crede nimeni că cineva este valoros sau nevaloros,
dacă… și acum urmează o listă întreagă de instituții, poți să alegi la
întâmplare. Și chiar unele…
I.V.: Nu una anume.
B.M.: Ce vrei tu.
I.V.: Din zona culturală, am zis.
B.M.: Academia Română, poftim.
I.V.: Din ce te-ai lovit tu, lucrând cu ei.
B.M.: Nu e numai problema mea, e o problemă
generală. Și tocmai, explicația mea pentru toate actele astea artistice care
caută succesul în afara țării stă pentru că aici succesul nu e tot una cu
valoarea, înțelegi? E undeva de nu știi dacă e de bine sau de rău, faptul că
cineva îți dă o diplomă. Da?
I.V.: Mai bine nu o iei uneori.
B.M.: Nu înseamnă nimic, mai bine o iei,
chiar dacă nu înseamnă nimic. Nu îți certifică valoarea, nu știi dacă e un act
artistic valoros, și asta face ca România să fie într-un fel sau altul pe o
periferie culturală. Asta este, aceasta este consecința. De asta se întâmplă să
vânezi premiile și să apară obsedant chestia asta, mai ales în legătură cu lumea
cinematografică, pentru că aici se dau aceste premii. Dar îți garantez că va fi la fel… în orice altă
artă dacă s-ar acorda premii așa de des cum se acordă în cinema, de pildă, la festivalurile
de cinema….
I.V.: Câteva importante…
B.M.: Ar fi și acolo. Uite, obsesia faptului
că literatura română nu a luat un Premiu Nobel. De aici vine, dintr-un soi de
nesiguranță, văd eu.
I.V.: E un complex și un soi de obsesie,
într-adevăr.
B.M.: Iar doi, corupția, cum să spun, nu e
chiar corupție, ca în dicționar. E un fel de corupție morală, sunt reguli ale
jocului, tacit, pe sub masă, toată lumea le joacă după acele reguli… da, asta
e…
I.V.: Vorbești de validare și de diplome. Când ai
fost pe lista scurtă la Oscar, cu „Cadou de Crăciun”…
B.M.: Cu heat-ul.
I.V.: Cu heat-ul. Cum, e un moment pe care l-ai
simțit totuși, este momentul tău, iată că nu e o faimă de cinci minute, ea
rămâne peste ani. Este momentul cel mai important de până acum, nu?
B.M.: Da…, pentru mine?
I.V.: Pentru tine.
B.M.: Nu, nu aș zice… cel mai important
moment a fost probabil când am luat marele premiu de la Clemont, care e unul
dintre cele mai bune de scurt metraj. Super onorabil din punctul meu de vedere.
La Oscar e mai curând ca la Eurovision, e bine, e ok să fii la Oscar, normal
că… îți cresc acțiunile, dar a nu se confunda prezența pe lista aia cu
valoarea… e fix ca la Eurovision. Trebuie să ai oameni care să dea niște
telefoane…
I.V.: Ai luat premiul Academiei de Film.
B.M.: Da, de ăla nu zic nimic rău.
Cum arată „Anul Nou care
n-a fost” pentru Bogdan Mureșanu?
I.V.: Am avut-o pe Manuela Hărăbor invitată, zilele
trecute, și mi-a spus că joacă într-un film al tău, următorul tău film, cu o
poveste foarte frumoasă. Cât poți să zici despre el și cât… Eu pot să zic!
B.M.: Poți să zici! Da… sunt mai multe
povești care se întretaie, are o formă particulară, deci e într-un fel cinema
românesc, așa cum îl știm, și din alte punte de vedere destul de neromânesc.
I.V.: Ai un titlu final?
B.M.: Am tot trecut prin atâtea titluri, a
fost un botez prelungit. Dar titlul final pe care l-am trecut acolo, cu titlu
definitiv, este „Anul Nou care n-a fost”.
I.V.: Filmele tale, că sunt de scurt metraj sau de
lung metraj, cum este acesta, sunt despre perioada dintre Crăciun și Anul Nou.
B.M.: Am și de Paște!
I.V.: Ai și de Paște!
B.M.: Da, da… mai lucrez la o animație de
mulți ani, și pe care o terminăm acum, se cheamă Magicianul. Mai variez.
I.V.: O întâlnire foarte interesantă a
personajelor, despre fluxul istoric, istoria mare și istoria oamenilor și
suprapunerea lor, asta mi se pare foarte interesantă în filmele tale.
B.M.: Sunt preocupat de chestia asta, mă
interesează, și de ce mă interesează?
Succesul înseamnă
adaptare. Bogdan Mureșanu: „Facem parte
dintr-o generație care a prins, dacă vrei, mai multe tipuri de Revoluție”
I.V.: Asta vreau să întreb, pentru că nu e
întâmplător. Este evident. M-am uitat cu atenție și aici sunt… nici nu aș
putea spune, dar poveștile frumoase și simple, dacă sunt înghițite, sau
sublimate în pasta mare a istoriei, pe momente istorice fundamentale, Revoluția
în filmul care va fi lansat anul acesta…
B.M.: Da, nu știu, mă gândesc că și eu m-am
simțit adesea în viață ca personajele din filmele acestea, și eu m-am simțit
prins ca într-o pastă a istoriei, și eu m-am simțit adeseori la locul
nepotrivit, mai puțin în satul în care ne jucam acolo, pe dealurile alea, acolo
eram fericit. Dar altfel, cum spuneam, în București nu era vreo mare fericire
și în general într-un fel, mă gândesc acum că facem parte dintr-o generație care a prins, dacă vrei, mai multe tipuri
de Revoluție, nu? Adică a prins lumea
asta virtuală, acum AI, pe atunci nici nu știam de internet, s-au schimbat
niște paradigme. Noi am fost forțați, într-un fel sau altul, să ne raportăm de
fiecare dată la o nouă lume și au fost de fiecare dată mai multe lumi noi.
Uneori credeai că e o lume complet nouă, după ’90, și intrasem în advertising
după ’99, și am rămas absolut șocat să văd că brandurile alea comunicau cu un
limbaj la fel de lemnos cum era înainte de ’89. Pe bune, era uluitor.
I.V.: Industria creativă, așa zicând.
B.M.: Da!
I.V.: Oamenii de creație!
B.M.: Mai puțin oamenii de creație, care
încercau să se adapteze, cât mai curând manualele de brand, venite de la un
mare brand din afară. Și care îți spuneau și dădeau și cuvinte cheie. Erau
aproape o X.
I.V.: Pline de limbaj de lemn.
B.M.: Da, da, da… trebuia să folosești un
anumit tip de cuvinte șamd. probabil acolo a fost ceva, un declin, probabil nu
numai al meu, ci al tuturor celor care intrau acolo, în departamentele acelea
de creație, că e o lume nouă, dar nu atât de nouă, știi? Și lumea veche nu e
atât de veche, e cumva ciclică. Și de aici fascinația aceasta cu, să zicem,
zile, momente, în care se pot petrece schimbări din acestea de paradigmă.
Pentru că uite, și „Magicianul”, e la fel oarecum. Se petrece în 1910 în
Sulina, în ziua în care apare prima centrală electrică. Deci într-un fel, îți
dai seama, e o schimbare și acolo. În viața mea am asistat la mai multe
schimbări, unele false, altele…
I.V.: De ce Sulina, de ce ți-a venit ideea asta?
B.M.: Am o obsesie pentru partea aceea de
Românie. Îmi place teribil Dobrogea și Delta, da, ador!
I.V.: Unde te simți cel mai bine în toate
călătoriile tale?
B.M.: Pe drumuri, nu am un loc anume! Pe
drumuri, îmi place foarte tare să călătoresc, sunt nomad.
I.V.: Acasă unde e?
B.M.: Acasă? Stau pe strada pe care m-am
născut, deci sunt un soi de nomad care revine la cortul lui constant. Nu pot să
dau adresa, evident. Dar stau pe aceeași stradă!
I.V.: Vor veni mulți cinefili…
B.M.: Cu bâte!
Cinematografia presupune
și o doză de irațional: „Un miracol inexplicabil”, pentru Bogdan Mureșanu
I.V.: Și vor vrea să vadă! Spui undeva că lumea
este foarte mult construită pe miracol, pe miracole! Care e miracolul cel mai
mare? Filmul e un miracol, istoria e un miracol, din ce vin miracolele?
B.M.: Ce voiam să spun e că nu poți să
abordezi existența lumii, existența asta într-un mod total rațional. Există o
mare doză de irațional în asta, pe care trebuie să o asumi. La un moment dat e
faptul că exiști, e o ruptură de logică. Nu știu dacă e clar ce spun, dar o să
spun ceva mai precis. Există ceva, în opinia mea e un miracol inexplicabil, aș
vrea să găsesc o explicație pentru asta dar nu, încă nu există. Mintea mea nu o
poate X.
I.V.: „Anul Nou care n-a fost” e filmul cel mai
important pentru tine, e cel în care ai investit cel mai mult până acum?
B.M.: Nu, nu, nu… nu știu care e, nu am așa
ceva, un filmul cel mai important… cred că „Magicianul”, „Magicianul” durează
de șase ani, e o animație, nu știam să fac animații, a trebuit să învăț și eu,
dar nu înseamnă că e important, e cel care m-a chinuit cel mai tare. Dacă asta
e măsura importanței, cea mai mare vechime, da, probabil că acela e cel mai
important.
Filmul în care învinge
istoria. Bogdan Mureșanu despre o scenă cheie a viitorului său film: „Reprezentarea istorică a unui lider care
crede că e atotputernic și o secundă mai târziu e descompus, îi pică fața, și
chiar îi picase”
I.V.: Cine învinge în „Anul Nou care n-a fost”?
Istoria sau oamenii care salvează și viața, cu lecții de demnitate mulți dintre
ei? E o lume românească, dar în același timp e o lecție omenească, cei care or
să vadă filmul vor vedea că nu e numai despre România. Are ceva în afara… se
întâmplă în România. dar atitudinile, lecțiile, frazele, replicile nu sunt
numai legate de spațiul românesc.
B.M.: Da, nu e un film despre comunism, chiar
dacă el se petrece în comunism.
I.V.: E un fundal istoric…
B.M.: Da, da, da… putea să fie,
într-adevăr, în oricare altă zi, chiar da… o altă zi cu semnificație
istorică… dar am ales acea zi particulară. Cine învinge? Istoria o fac
oamenii, așa că nu am cum să… sar! Tocmai aici e un mister al istoriei, în
astfel de zile, undeva, acolo, e un punct de fierbere, și când el depășește și
ajunge cu adevărat să fiarbă, să dea în clocot, se întâmplă și istoria, dar nu
ai cum să trasezi întocmai când începe istoria. Și când istoria acelei zile sau
istoria unui final de epocă… nu poți trasa asta, sunt niște nuanțe
infinitezimale. Mie îmi place să cred, m-am gândit la aspectul acesta. Ia
imaginează-ți un avion care intră în turnurile gemene… o fotografie! Da?
Între avion și turnuri, în fotografie, sunt, să zicem, 20 de cm? Da? Bun, dacă
intru acolo, dacă tot măresc acea imagine și zoomez în ea, chestiunea devine tot mai… e un infinit acolo, nu
sunt doar 20 de cm, în imagine. La fel, în orice moment istoric, există acolo
niște interstiții care nu se pot măsura și care sunt misterioase. Nu știi cum
acționează, că nu ai de unde să știi ce s-a întâmplat de a putut să se petreacă
momentul din 21 decembrie când l-au huiduit pe Ceaușescu. Noi știm, avem
înregistrarea. El, care este uluit, ca toată lumea, de asta am ales să fac
filmul acesta, cred, mi-a plăcut asta, reprezentarea
istorică a unui lider care crede că e atotputernic și o secundă mai târziu e
descompus, îi pică fața, și chiar îi picase. M-a interesat asta, da.
I.V.: O clipă, o secundă…
B.M.: Da, exact, și în acea clipă, bun, se
petrec atâtea lucruri și sunt acumulate atâtea tensiuni și vieți încât
realmente putem spune că e un infinit de emoție acolo și de lucruri care au
colaborat ca să se întâmple acea secundă de schimbare de paradigmă.
Povestea de film a
Carierului Uranus, distrus de comunism. Bogdan Mureșanu: „Au decis să șteargă o porțiune atât de mare din București încât este
echivalentul Veneției. Era o zonă de tip Montmartre, așa o văd, era un deal.”
I.V.: Exact în acea clipă, undeva, într-un studio
de televiziune, al singurei televiziuni posibile a epocii, cineva care trebuia
să rostească înflăcărat și cu patos o odă de Anul Nou, care nu a mai avut loc,
nu o mai spune pentru că istoria a venit peste acea clipă, a înghițit-o și a
transformat-o în altceva.
B.M.: Și a făcut-o și puțin ridicolă. Aici trebuie să recunosc
că m-am inspirat din ceva real, multe dintre poveștile din filmul acesta au un
sâmbure de adevăr, adică am făcut un soi de cercetare, una dintre povestiri are
legătură cu demolările din Uranus, și am citit destul de mult. Acolo era foarte
greu, am vrut să fac un film special cu demolările acelea, pentru că mi se
părea foarte interesant cum un dictator, dar nu singur, ci în colaborare cu o
întreagă casă de arhitecți, de ingineri, au decis să mai altereze, să șteargă o porțiune atât de mare din
București încât este echivalentul Veneției.
I.V.: Îmi amintesc, din amintirile copilăriei,
aveam câțiva ani – ar merita făcut un film despre Uranus…
B.M.: Dar nu ai cum să îl faci, asta vreau să
spun, e abandonat…
I.V.: Dar e dificil, s-a scris, dar nici măcar
aici, e dificil… nașii mei stăteau pe strada Ecoului, așa se chema, care a
fost rasă. Era în cartierul Uranus, în anii ’80. Deci amintirile mele de până
la 6-7 ani au ceva din vechiul Uranus.
B.M.: Adevărul e că erau atâția locuitori și
au plecat ca într-un exod, ca într-un război civil, realmente, aceasta era
proporția, încât nu e exclus ca în orice loc intri, mai cu seamă în București,
să dai de cineva care a avut o rudă sau care…
I.V.: Știi câți oameni erau acolo?
B.M.: Ah, de ordinul sutelor de mii… Da,
da, da… Dacă am spus că era de ordinul, de mărimea Veneției? Nu neapărat
cartierul, ci toată suprafața demolată de la Uranus. Acolo era o zonă minunată,
eu o regret, era o zonă de tip
Montmartre, așa o văd, era un deal. Bucureștiul nu are, dar era singurul
deal al Bucureștilor, cu case în pantă, era, trebuie să fi fost, ar fi putut să
fie acum un cartier boem.
I.V.: Cu niște străduțe liniștite, am niște
amintiri vagi, care se întretăiau… boem, altceva. Era altceva, într-adevăr.
B.M.: E de văzut într-un film care se cheamă
Angela merge mai departe. Și unul al lui Danieliuc, îmi cer scuze, acum nu mai
țin bine minte. Lucian Bratu.
I.V.: Bratu, da.
B.M.: Și încă un film al lui Danieliuc, dar
am un lapsus… da.
I.V.: Succesul „Anului Nou care n-a fost o să fie”
mai mult decât cel al „Cadoului de Crăciun”? Sau nu ai niciun fel de așteptare
și vei vedea?
B.M.: Din fericire, pentru sănătatea mea
mintală nu mă gândesc la asta.
Cannes și Oscar nu e totul
I.V.: Ești liniștit, ești relaxat, nu ai această
obsesie….
B.M.: Sigur, e o plăcere să vezi că faci ceva
și e recunoscut, dar eu știu filme mari care nu au avut succes, și sunt
recunoscute mai târziu, sau în locurile cele mai cu ștaif, asta nu înseamnă
nimic. Uite, că vorbeam despre Cassavetes, dacă nu mă înșel, el nu a fost
niciodată la Cannes, dar a fost la San-Sebastian, și rămâne unul dintre
regizorii care îmi plac cel mai tare. Unul dintre filmele lui, pe care și acum
aș vrea să îl revăd e „Opening Night”. Dacă nu mă înșel, chiar la San-Sebastian
a fost premiera.
Criticii de film pe care
Bogdan Mureșanu i-ar plăcea să îi citească evaluându-i filmele
I.V.: Din ce s-a scris până acum despre tine, din
ce au scris criticii, care ar fi fraza cea mai… aproape de ce ești tu? Sau
dacă nu au scris-o ei și au scris numai prostii, cum te-ai defini tu?
B.M.: Nu știu dacă au scris numai prostii, nu
citesc, adică fac o distincție între mine, Bogdan Mureșanu, cel pe care îl
știi, și altul, care e un regizor care a făcut niște filme și e deci o imagine,
o proiecție de a mea. Și dacă a scris cineva despre mine, eu nu am citit. Mi-ar
plăcea să citesc, poate, o cronică a unor critici populari, pot să dau nume,
dacă vrei…
I.V.: Sigur…
B.M.: Nu știu dacă o să o facă atunci când va
ieși Anul Nou care n-a fost. Există câteva voci de critici de film care îmi
plac foarte tare. Andrei Gorzo e unul dintre ei, și Victor Morozov. Pe ei îi
citesc. Nu îi cunosc personal, dar îi citesc. Mă interesează părerea lor.
I.V.: Când o să apară filmul…
B.M.: Da…
Noiembrie, o lună cu noroc
în România. Apare ultimul film al lui Bogdan Mureșanu
I.V.: Bogdan, îți mulțumesc mult pentru această
avanpremieră. Așteptăm filmul și mai facem o repriză. În final, aș vrea să te
rog să adresezi un gând… apelez la scenaristul Bogdan Mureșanu! O frază
pentru cei care urmăresc podcastul meu, Avangarda,
cu Ionuț Vulpescu.
B.M.: Ca scenarist, revin într-o lună!
Scenariștii sunt tare leneși… îți mulțumesc tare mult că m-ai invitat și sper
să vedeți în curând acest film. Aș putea să spun că are premiera în România în
noiembrie. M-ar bucura tare mult să inviți niște actori din distribuție, niște
actori extraordinari, sunt convins că publicul îi va plăcea.
I.V.: Cu mare drag o să îi invit. Deci noiembrie. Mulțumesc
mult, Bogdan!
B.M.: Mulțumesc tare mult!
