Primul asalt al regimului comunist asupra satului românesc a avut loc în județul Arad. În vara lui 1949, câteva sate din județul amintit s-au răsculat, dar revoltele au fost înăbușite în sânge.
După colectivizarea agriculturii s-a trecut la confiscarea proprietăților FOTO historia.ro
Doctorul
în istorie Antoniu Martin spune că decizia politică privind colectivizarea
agriculturii s-a produs la plenara PMR din 3 martie 1949, aceasta generând
cadrul legal pentru confiscarea pământului de la țăranii considerați chiaburi
sau exploatatori. Chiar înainte de această dată regimul comunist a început să
confiște bunuri și terenuri la nivelul întregii țări.
„Județul
Arad se distingea la nivelul României printr-o tradiție consistentă în domeniul
agricol și zootehnic, iar țăranii de aici aveau un puternic sentiment al
proprietății. Încă din primăvara lui 1949, în unele zone din județ au circulat
o serie de zvonuri despre așa numitele cote pe care țăranii vor trebui să le
achite statului”, spune istoricul arădean.
Acesta consideră că sistemul
draconic al cotelor și comportamentul brutal al autorităților au determinat
reacția firească a unor țărani.
Se cunoaște că regimul comunist intenționa să
atragă resurse din lumea rurală înspre oraș, practic să pună în aplicare
proiectul de industrializare al țării cu ajutorul exploatării țăranilor. În
fața acestei situații, mulți dintre țărani au ajuns să cumpere cereale de pe
piață pentru a-și putea plăti cotele impuse.
„Se cunoaște acum, pe baza
documentelor de arhivă, că regimul cotelor a fost cel care a generat revoltele
țărănești din unele localități arădene, în vara anului 1949”, mai adaugă Antoniu Martin.
În partea de nord a județului
Revoltele
acestea s-au desfășurat în partea de nord a județului, după o schemă simplă,
aceeași peste tot.
Astfel, în localitatea Șepreuș, într-o zi de duminică, 31
iulie, cu ocazia unei cununii religioase, a apărut o grupare de activiști de
partid care le-a comunicat oamenilor că le este interzis să-și transporte grâul
acasă înainte de a preda cotele obligatorii.
Această provocare din partea
activiștilor de partid a dus la o revoltă de amploare pe raza localității care
a fost una contagioasă, răspândindu-se și în unele localități din jur precum
Apateu, Berechiu, Șomoșcheș și Cermei.
Autoritățile au trecut imediat la
represiune, arestând mulți dintre participanți, unii dintre aceștia fiind
închiși în beciurile primăriei, iar alții urcați în camioane și duși la Arad.
Împușcați pe la spate
Pe 3 august 1949, cei considerați ca fiind lideri ai revoltei din Șepreuș au
fost readuși în sat din Arad, coborâți din camioane și împușcați pe la spate,
deoarece au fost condamnați prin procedură de urgență de către un tribunal
militar.
„Fără îndoială că autoritățile comuniste doreau să transmită un mesaj
fără echivoc: oricine se va revolta va sfârși astfel. De aceea, zile în șir,
cei împușcați au fost lăsați în mijlocul satului, fără ca cineva să se poată
apropia de ei. În afară de aceștia au mai fost arestați 57 de țărani dintre
care 13 considerați chiaburi, 28 mijlocași, 8 săraci și 8 mici burghezi”, afirmă istoricul.
Peste
tot în localitățile amintite mai sus, țăranii s-au revoltat cam pe același
calapod: au atacat sediile autorităților, mai exact primăriile și birourile
Partidului Muncitoresc Român, iar pe activiștii și oficialii găsiți i-au
agresat.
„Observând modul în care s-a desfășurat această primă revoltă din
România împotriva colectivizării agriculturii, putem desprinde faptul că
autoritățile comuniste au dorit pe de o parte să testeze capacitatea de
rezistență a țărănimii, iar pe de altă parte să transmită un mesaj spre lumea rurală,
anume că nu vor face nici o concesie pentru atingerea scopului fixat:
transformarea agriculturii românești după model sovietic”, mai precizează doctorul în istorie.
Antoniu Martin este de părere că numeroasele
mărturii din arhive privind maniera provocatoare în care s-au comportat
activiștii de partid în teren, pot duce la concluzia că regimul comunist a
urmărit să înlăture orice formă de rezistență a țăranului român, iar recursul
la intervenția armatei pentru a înăbuși revoltele iscate pe raza județului Arad
reprezintă încă un argument în acest sens.
„Este
adevărat că după înăbușirea răscoalelor din vara anului 1949, la nivelul
județului Arad nu au mai fost documentate forme organizate de rezistență
împotriva colectivizării, ci doar cazuri izolate de protest din partea
țăranilor. Drumul spre viitoarele CAP-uri (cooperative agricole de producție) a
fost astfel larg deschis”, încheie Antoniu Martin.
