A se „extinde” sau a se „consolida”. Aceasta a fost una dintre marile dileme din întreaga istorie a Uniunii Europene (UE) și un veșnic obstacol în procesul nesfârșit de integrare europeană, relatează The Conversation.
Până în prezent, zece țări aspiră la aderarea la UE. foto: Pixabay (Arhivă)
La vremea sa, Regatul Unit a susținut o UE mai extinsă, în timp ce Franța a făcut presiuni pentru o UE mai puternică. Britanicii erau puternic implicați în piața unică, astfel încât dorința lor de a extinde la nesfârșit numărul de state membre avea două scopuri: maximizarea schimburilor economice și îngreunarea pe cât posibil a federalizării politice a UE, întrucât un număr mai mare de state membre ar fi făcut ca orice proces decizional să fie mai complex.
Deși interesată, de altfel, de o piață extinsă, Franța a dat prioritate integrării politice supranaționale ca modalitate de consolidare a bazelor UE.
Extinderea și consolidarea nu se exclud reciproc. De fapt, ambele sunt esențiale pentru integrarea europeană și, în practică, ambele politici coexistă, întrucât toate aceste extinderi au adus schimbări. Prin urmare, dezbaterea nu se rezumă la alegerea uneia sau a celeilalte, ci mai degrabă la impactul prioritizării uneia sau a celeilalte asupra raportului de forțe între statele membre ale UE.
Toate extinderile UE implică renegocierea procedurilor de vot, precum și o schimbare a influenței deținute de diferite țări în cadrul instituțiilor UE. De la înființarea sa, UE s-a extins spre est, iar atacul Rusiei asupra Ucrainei înseamnă că acest lucru ar urma să continue. Totuși, nu este clar unde anume se termină „Europa”.
Extinderea UE în perioada 2004-2007
În ceea ce privește actualii candidați la aderarea la UE, ar trebui să luăm mai întâi în considerare cea de-a cincea extindere a UE, care a avut loc între 2004 și 2007.
În pofida diverselor probleme, această extindere a reușit, în linii mari, să facă noii membri mai „europeni” după standardele occidentale. Totuși, extinderea a fost oarecum pripită: a inclus prea multe țări despre care mulți au spus că UE nu era pregătită să le primească fără complicații. De asemenea, aceste țări nu erau, probabil, pe deplin conștiente de implicațiile demersului.
În cadrul acestei extinderi – cea mai mare și mai complexă din istoria UE – au avut loc negocieri cu nu mai puțin de 12 state. Acestea au fost realizate în două etape: zece în 2004 (Cipru, Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia) și două în 2007 (Bulgaria și România).
Aceste țări erau mai puțin dezvoltate decât vecinii lor occidentali, cu democrații care prezentau probleme de ordin administrativ și judiciar, precum și rate ridicate de corupție și o protecție redusă a drepturilor anumitor minorități etnice.
Extinderea a scos la iveală mai multe puncte nevralgice ale cadrului instituțional al UE, cum ar fi nevoia de unanimitate în domenii delicate precum apărarea, securitatea și imigrația. În plus, admiterea simultană a unui număr atât de mare de noi state membre a îngreunat apariția deja lentă a unei identități paneuropene.
Tranziția economică și socială în aceste țări a fost dificilă, iar schimbările politice nu au supraviețuit mereu reacțiilor de respingere sau de regres. Cu toate acestea, UE le-a ajutat să se integreze treptat în cadrul creat de vecinii lor occidentali.
Viitoarea extindere
Până acum, zece țări aspiră la aderarea la UE: șase din Balcanii de Vest (Albania, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Macedonia de Nord, Muntenegru și Serbia) și patru din alte regiuni (Ucraina, Republica Moldova, Georgia și Turcia).
Atitudinea UE față de Balcanii de Vest a fost ezitantă, provocând neliniște și dezinteres. Astfel, cea mai realistă opțiune ar fi tratarea separată a fiecărui candidat potențial pentru a crea „pachete” distincte pentru negocieri. În ceea ce privește cerințele UE, Muntenegru, Albania și Macedonia de Nord (în această ordine) se află în cea mai bună poziție pentru aderare. Celelalte trei state din regiune se confruntă cu o serie de probleme.
Ucraina și Moldova au primit statutul de candidat în mare parte din pricina circumstanțelor dramatice ale războiului actual cu Rusia.
Bosnia și Herțegovina este considerată o țară fragilă. Cele două entități care o guvernează – Federația Bosniei și Herțegovinei și Republika Srprska – și-au întors spatele una celeilalte. Instituțiile comune nu funcționează în mod corespunzător, iar etnicii sârbi din țară au amenințat că vor să obțină independența. De asemenea, țara se află sub tutela NATO și a UE.
Kosovo nu este recunoscut din punct de vedere diplomatic de multe țări, inclusiv de state membre ale UE, precum Spania și Grecia.
Serbia a rămas apropiată de interesele rusești de la destrămarea Iugoslaviei.
Este puțin probabil ca Georgia să devină membră a UE în curând, dat fiind faptul că are două teritorii sub ocupație rusă (Osetia de Sud și Abhazia). De asemenea, este în urmă la toate capitolele de dezvoltare și este îndepărtată din punct de vedere geografic de restul UE.
În ceea ce privește Turcia, pare clar că UE nu are absolut deloc intenția de a o aduce la bord. După 25 de ani de negocieri, au reușit să finalizeze doar unul dintre cele 35 de capitole din negocierile privind acquis-ul comunitar al UE (normele, drepturile și reglementările care leagă toate statele membre ale UE).
Posibile riscuri
Pe termen (foarte) lung, este posibil ca UE să se extindă de la cele 27 de state actuale la 35 de state, deși termenul de 2030, adesea invocat, este nerealist. Pe lângă diferențele economice uriașe față de Europa de Vest, respectarea termenilor acquis-ului reprezintă o provocare uriașă pentru actualii candidați. La aceasta se adaugă o serie de dispute teritoriale și diplomatice nerezolvate.
În pofida precedentului creat de Cipru – a cărui parte de nord este ocupată de Turcia, fără nicio perspectivă de reunificare după referendumul eșuat din 2004 – este o chestiune delicată pentru UE să integreze state cu dispute interne (cum ar fi Bosnia), țări a căror existență nu este unanim recunoscută (Kosovo) sau care nu dețin controlul deplin asupra unor părți din propriul teritoriu (Ucraina, Moldova și Georgia). Aceste circumstanțe sunt suficiente pentru a bloca aderarea acestora.
UE nu ar trebui să repete greșeala pe care a făcut-o în timpul extinderii din 2004-2007 de a aduce zece noi state membre deodată. Este mult mai practic să se adopte o strategie eșalonată și progresivă, prin crearea unor grupuri mai mici de țări care să se poată integra treptat. De asemenea, este necesară o planificare anticipată. Înainte de a acorda statutul de membru nou, ar fi înțelept să se realizeze o reformă a mecanismelor de luare a deciziilor în cadrul Comunității Europene, precum și a altor mecanisme de control democratic care vor fi utilizate odată ce noii membri vor fi integrați.
Experiența a arătat că UE are un avantaj în negocieri înainte de aderarea unui nou membru, dar are mult mai puțină influență după aceea. Articolul 7 din Tratatul de la Lisabona permite suspendarea drepturilor unui stat membru al UE în cazul în care acesta „încalcă în mod grav și repetat principiile care stau la baza Uniunii Europene“, dar acest lucru este aproape imposibil de aplicat în practică. Este nevoie de un vot unanim, iar sancțiunile economice nu sunt suficiente pentru a schimba cursul guvernelor iliberale, după cum au demonstrat Ungaria lui Viktor Orban și, până în octombrie 2023, Polonia lui Jaroslav Kaczynski.
Probleme precum pandemia COVID-19 și războiul actual din Ucraina reprezintă forța motrice a integrării europene, dar, în condițiile în care axa centrală franco-germană își pierde din forță, opinia publică nu mai este atât de entuziasmată de acest proces. Ascensiunea extremei drepte populiste eurosceptice pe întregul continent – inclusiv în țările fondatoare ale UE – este un simptom al acestei panorame tensionate și fragmentate.
În prezent, UE are de înfruntat o serie lungă de provocări majore: apărarea comună (mai ales dacă un izolaționist precum Trump revine la președinția SUA), tranziția energetică, provocările de mediu, relativa înapoiere tehnologică și digitală a Europei sau politica comună nesatisfăcătoare în materie de migrație, printre altele.
În cazul în care UE se va extinde de la 27 la 35 de state membre, va trebui să realizeze reforme instituționale și fiscale importante. Este nesustenabil din punct de vedere economic ca fiecare membru să pună deoparte un buget al UE de numai 1% din PIB-ul său: acest lucru va trebui să se schimbe, indiferent cât de greu va fi să se reformeze tratatele necesare.
De asemenea, va fi nevoie de reducerea dimensiunii Comisiei Europene și de redistribuirea Parlamentului European, deoarece aceste organisme nu se pot extinde pur și simplu odată cu adăugarea fiecărui nou membru. Alte măsuri importante vor fi eliminarea dreptului de veto în cadrul Consiliului European și consolidarea garanțiilor statului de drept.
Pentru a face acest lucru va fi nevoie de un consens general în rândul principalelor forțe politice proeuropene după alegerile din iunie 2024. Fără acest lucru, nu vor fi posibile noi extinderi.
Între timp, clauzele de trecere sau clauzele „punte” ar putea, în unele cazuri, să fie utilizate pentru a evita necesitatea unanimității și pentru a utiliza mai mult cooperarea consolidată și abținerile constructive. Aceasta include așa-numitele acorduri „cu două viteze”, în care țările interesate de o propunere se alătură, iar cele care nu sunt interesate pur și simplu se abțin.
Pentru ca valul eurosceptic în creștere să fie înfrânat, toate acestea trebuie realizate în același timp cu o bună informare a publicului: 53% din cetățenii europeni aprobă extinderea, în timp ce 37% se opun.
