Sute de mii de români au ales calea exilului imediat după sfârșitul Celui De-al Doilea Război Mondial. Fenomenul s-a accentuat în anii următori și a continuat până la începutul anilor ’80, când comuniștii nu au mai permis ieșirea românilor din țară.
Familia regală a României în exil FOTO Profimedia
Fenomenul a apărut odată cu intrarea României sub zodia nefastă a totalitarismului și s-a încheiat în decembrie 1989. Plecarea românilor în alte țări a avut inițial un caracter antihitlerist, apoi, după 1945/48, anticomunist și a cunoscut trei valuri/perioade principale, când afluența românilor plecați din țară din motive politice a fost mai intensă.
„Odată cu instaurarea regimului Ion Antonescu-Horia Sima (septembrie 1940), o serie de diplomați români au refuzat să se întoarcă în țară, iar după rebeliunea legionară (mai precis, după înfrângerea ei), tot în ianuarie 1941, mii de adepți ai mișcării legionare, mulți condamnați și urmăriți de autorități, au ales să plece din țară, îndreptându-se preponderent spre Germania.
În urma Loviturii de stat din 23 august 1944, România va trece de partea aliaților și a Uniunii Sovietice, iar Armata Roșie va ocupa țara. În noul context, un val și mai mare de români iau calea pribegiei. Diplomați «antonescieni», prizonieri de război, bursieri ai statului român, care în 1944 se aflau în străinătate, au ales să sporească rândurile celor care nu se vor mai întoarce. Odată cu venirea comuniștilor la putere, noi categorii de persoane care s-au simțit amenințate de noua putere au ales să plece din țară, deși devenise tot mai dificil, granițele fiind ermetic închise”, se precizează într-un studiu realizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului (IICMER).
Oamenii de cultură în Franța, politicienii în SUA
A doua etapă a formării exilului este legată de cele trei decrete (nr. 767/1963, urmat de Decretul nr. 176 și nr. 411, ambele din 1964), în urma cărora deținuții politici au fost eliberați din închisori. În așa-zisa perioadă a „liberalizării” (1963-1971), un număr mult mai mare de cetățeni români au putut ieși din țară și au solicitat să rămână în exil, din motive politice.
A treia perioadă, a ultimelor două decenii comuniste (dar în special în anii ’80), a fost generată de cauze atât politice, cât și economice. Au existat cazuri când cei care ajungeau peste hotare erau trimiși ai organelor securității, cu misiuni speciale, care aveau drept scop slăbirea coeziunii exilului, divizarea lui, recrutarea unor membri marcanți și chiar uciderea unor lideri ai exilului românesc.
„Dacă Franța a fost destinația preferată a oamenilor de cultură și centrul cel mai important al întregului exil, America (SUA) a fost locul preferat pentru activități politice. În Germania (Republica Federală Germania) a activat postul de radio Europa Liberă, iar Spania, având în vedere orientarea profascită a lui Francisco Franco, a fost preferată mai ales de refugiații legionari. Românii s-au stabilit și în America Latină, Portugalia, Italia, Anglia, Elveția, unde au înființat reviste, asociații, au organizat manifestări culturale și politice”, se mai precizează în studiul IICMER.
Cei mai importanți exponenți ai exilului românesc au fost Regele Mihai și Regina Ana. Pe 3 ianuarie 1948, după lovitura de stat comunistă de la 30 decembrie 1947 care a determinat abdicarea forțată a Regelui Mihai, acesta a fost silit de noile autorități să părăsească România.
Momente importante ale exilului românesc:
6 aprilie 1950: la Washington ia ființă Comitetul Național Român (C.N.R.), secția română a Adunării Națiunilor Captive, cu scopul declarat de a reprezenta națiunea română și a apăra interesele ei până în momentul eliberării naționale, restabilirea sistemului democratic în România și coordonarea și oferirea sprijinului pentru exilații români. Componența C.N.R., aprobată și de Regele Mihai, era următoarea: Nicolae Rădescu (președinte), Cornel Bianu, Grigore Niculescu-Buzești, Grigore Gafencu, Alexandru Cretzianu, Iancu Zissu, Nicolae Caranfil, Constantin Vișoianu (membri).
4 iulie 1950: la New York se difuzează prima emisiune a postului de radio „Europa Liberă”. Primul director al secției române fost Mihail Fărcășanu (1950-1951), iar prima emisiune în limba română s-a difuzat în data de 14 iulie.
martie 1951: la New York va aparea ziarul „Românul”, organ de presă al Asociației Românilor Liberi din SUA (ulterior al Ligii Românilor Liberi), fondat de generalul Nicolae Rădescu, după fracturarea Comitetului Național Român. În cadul Ligii vor activa personalități de frunte ale exilului printre care: Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Brutus Coste, Neagu Djuvara. Publicația apare până în martie 1963.
16 ianuarie 1955: la Bonn se înființează Uniunea Asociațiilor Românești din Germania (U.A.R.G.) cu scopul de a unifica organizațiile și asociațiile exilului românesc din Germania.
27 mai 1973: se înfiinţează Federaţia Asociaţiilor Româneşti din Canada. Principala intenţie era „de a uni, într-o singură federaţie, asociaţiile interesate în dezvoltarea culturii române în Canada.
21 februarie 1981: are loc atentatul asupra postului de radio „Europa Liberă”, Secția românească, acţiune desfăşurată din ordinul Securităţii și executată contracost de cunoscutul terorist Carlos zis Șacalul. Din fericire, datorită unor informații greșite, atentatul lui Carlos a afectat grav Secția Cehoslovacă, dărmându-se un zid pe două nivele.
17 decembrie 1987: Liga pentru Apărarea Drepturilor Omului în România organizează o manifestație în fața Ambasadei României la Paris, de protest după revolta de la Brașov din 15 noiembrie, insistându-se punerea imediată în libertate a Doinei Cornea și a fiului său, Leontin Iuhas, a lui Radu Filipescu şi încetarea izolării arhitectei Marianei Celac-Botez.
