România are nevoie de intervenții de durată pentru a scăpa de traumă, spun psihologii. Studiile demonstrează că principalul inamic al ieșirii din cercul vicios al violenței domestice este propriul trecut: de cele mai multe ori, victima devine abuzator sau continuă să rămână victimă toată viața.
Piesa Erikăi Isac reperezintă începutul unei dezbateri importante. FOTO: Captura video
Mult lăudata, dar și controversata piesă „Macarena“ a cântăreței Erika Isac a relansat în
România dezbarea despre violența împotriva femeilor.
Dacă acesta a fost un pas
important sau un simplu foc de paie, „Weekend Adevărul“ a încercat să afle care sunt
următoarele etape pentru a trece de la vorbe la fapte și a elimina agresiunea
față de femei din societatea românească.
Domnica Petrovai, psiholog
clinician şi psihoterapeut cu o experienţă de peste 20 de ani în consilierea şi
psihoterapia familiei şi terapia cuplului, a subliniat că nu este o misiune ușoară, având în vedere că
România este o comunitate afectată de traume colective, traume pe care le-a
moștenit și le dă mai departe. Ea
susține că munca trebuie să înceapă de la educația din școală și să continue în
comunitate și la locul de muncă, un rol important avându-l liderii societății.
Pedeapsa-controlul versus supunerea-neputința
„Weekend Adevărul“: S-a vorbit
despre piesa „Macarena“
ca despre un început de dezbatere în România despre violența (fizică și de alte
feluri) împotriva femeii. Dacă acesta a fost primul pas, cum credeți că
ar trebui continuate lucrurile?
Domnica Petrovai: Violența este
rezultatul faptului că trăim într-o cultură care nu oferă repere sănătoase și
soluții la dificultățile cu care ne confruntăm la nivel personal și în relații.
Singurele constante pe care le transmitem din generație în generație sunt
pedeapsa și controlul sau,
la cealaltă extremă, supunerea și neputința personală.
Dezbaterea în spațiul
public este necesară, însă pentru a preveni și reduce rata violenței împotriva
femeilor avem nevoie de programe educaționale, destinate femeilor și
bărbaților, în egală măsură. Putem începe cu școlile și să învățăm copiii, de
la cele mai mici vârste, să relaționeze diferit între ei, chiar dacă acasă sunt
expuși poate la alte modele.
Educația sexuală este un aspect foarte important,
pentru ca, atât
băieții, cât și fetele, să știe ce înseamnă granițe sănătoase, responsabilitatea în
relație și cum putem funcționa non-abuziv unii cu ceilalți. E nevoie de astfel
de programe și la muncă, unde putem reconfigura modul în care tratăm
diferențele și conflictele dintre noi și, firește, să ne asumăm această
responsabilitate colectivă de însănătoșire și să contribuim fiecare, nu să
așteptăm să ne rezolve statul problemele.
În practică, schimbările se fac cu
pași mici, adică exersăm alte moduri de rezolvare a micilor agresiuni din
relații, de care ne lovim zi de zi, abordăm altfel conflictele și învățăm să
intervenim atunci când suntem martorii unei agresiuni. Când spun intervenim, nu
mă refer la a acționa cu agresivitate, de exemplu prin atac la persoană, rușinare
publică sau jigniri, ci să învăț să relaționez diferit cu ceilalți.
De pildă, mă uit la propriul meu
comportament și contribuția pe care o am într-un conflict, conștientizez
impactul cuvintelor mele asupra celuilalt și, foarte important, îmi cer scuze
de la celălalt, fără niciun „dar“. Este
esențial să nu uităm că nu putem rezolva problema violenței cu violență, dar
nici cu pasivitate.
Violența împotriva femeilor este o problemă importantă în societatea românească. FOTO: Shutterstock
Cercul vicios
victimă-agresor
– Cum percepeți poziția femeii în
societatea românească? Ne încadrăm într-o „normalitate“ a perioadei istorice în
care trăim, dacă luăm ca reper situația din UE, sau avem de recuperat?
Încă observ frecvent două extreme:
una în care, în relația cu ceilalți, femeile adoptă o atitudine de dominare și
control agresiv, pe ideea „sunt îndreptățită să fiu cu mână de fier, ca să nu
fiu rănită“, și cea de a doua, când îmbrățișează o atitudine de supunere, frică
și neputință. Firește, niciuna dintre extreme nu aduce vreun folos, pentru că
ne adâncește în acest cerc vicios al violenței. De aceea, este esențial ca
femeile să își recâștige puterea personală –
încrederea, autonomia și controlul asupra diferitor aspecte ale vieții. Cum pot
face asta? Prin sprijinul pe care îl pot primi de la celelalte femei și o
dinamică sănătoasă în relație cu acestea, ceea ce le va ajuta să devină mai
conștiente și de propria agresivitate, pentru că trebuie să fim sinceri până la
capăt și să recunoaștem că, în țara noastră, agresivitatea nu este doar
apanajul bărbaților.
– Care credeți că este originea
acestei stări de fapt din societatea românească, în care femeia cade de
nepermis de multe ori victima violențelor din partea bărbaților?
În primul rând, una dintre cauze
este trecutul abuziv al majorității românilor, agresori și victime deopotrivă.
Și nu vorbesc în clișee, ci mă bazez pe multiple studii internaționale care
arată că dacă ai trăit, în copilărie, sărăcie, experiențe abuzive timpurii, ai
fost neglijat emoțional, ai fost pedepsit fizic în repetate rânduri sau ai avut
părinți dependenți de alcool sau care te-au abandonat (cum e cazul multor copii
ai căror părinți au plecat la muncă în străinătate), toți acești factori cresc
semnificativ riscul să devii și tu abuziv în relații și să dezvolți probleme de
sănătate mintală și emoțională.
Colegii mei de la Mind Education au cercetat,
în studiile pe care le-am făcut în companii și în școlile de stat din România,
aceste aspecte și au ajuns la concluzia că ne situăm și noi printre țările cu
un scor ACE de peste 3, adică printre comunitățile afectate de traume
colective. Deci, noi am moștenit aceste traume și le dăm mai departe
următoarelor generații. De aceea este atât de important să avem intervenții pe
diferite niveluri (comunități, școli, loc de muncă), de lungă durată (de minimum 2-5 ani), pentru a
putea preveni cu adevărat violența domestică și să începem să relaționăm într-o
manieră non-abuzivă.
Când ai trăit în abuz, ți-e greu să recunoști abuzul, iar
dependența emoțională este foarte mare. De asemenea, nu cunoști alternative sănătoase prin care să
rezolvi problemele personale sau cele din relații și devii și tu, la rândul
tău, agresiv fizic și emoțional. Or, violența asupra femeilor se va diminua
atunci când tot mai mulți adulți vor răspunde diferit, nu cu aceeași monedă, la
micro-agresiunile cotidiene.
– Cum facem să schimbăm societatea
românească în ceea ce privește modul în care este percepută și respectată
femeia?
Respectul, ca și încrederea, este
relațional, nu individual. Nu poți cere respect sau încredere dacă nu se
creează un context în care amândoi sau cu toții să resimțim respect și
încredere.
Totul
pornește de la educația fetelor și băieților din școală, când învață că sunt
diferiți și asemănători, când trăiesc experiențe de acceptare și învață să se
înțeleagă unii pe ceilalți. Dar pentru a putea relaționa în acest mod, copiii,
ca și adulții de altfel, au nevoie de un rezervor emoțional solid, o minte
rezilientă și agilitate emoțională, să fie capabili să se regleze pe sine și,
în consecință, să se susțină unul pe celălalt.
Când încă trăim un disconfort
intens atunci când cel de lângă noi trăiește emoții intense și este reactiv, să
nu ne mirăm că suntem un popor atât de reactiv! Cum se traduce asta în
experiențele noastre de zi cu zi? Luăm totul foarte personal, ne simțim ușor
răniți, rupem relații când apar probleme, ne atacăm unii pe ceilalți etc.
Domnica Petrovai, psihoterapeut cu o experienţă de peste 20 de ani. FOTO: Arhivă personală
„Este nevoie să investim în
siguranța psihologică la locul de muncă“
– Metoda verificată de schimbare a
unei societăți este educația. Sunt și alte metode? Ce credeți că putem schimba
în educația copiilor noștri pentru a nu crește bărbați violenți față de femei?
Da, educația este soluția, însă e
nevoie să acționăm mai specific, pornind de la cauze și de la ce ne lipsește.
De exemplu, noi, adulții, să le oferim copiilor sprijinul și ghidajul de care
au nevoie pentru a-și dezvolta capacitatea de autoreglare emoțională și să
integreze acele obiceiuri sănătoase care le vor susține sănătatea mintală și
emoțională. Firește, pentru acestea e nevoie ca noi să facem același lucru
înainte și să fim bine emoțional pentru copii. În acest fel, vom scădea nivelul
reactivității și, implicit, riscul abuzului în relații.
Cât privește educația
formală, e nevoie să investim mai mult în zona de relaționare a profesorilor cu
elevii, pentru a vedea o transformare reală în ceea ce privește agresivitatea
și violența. Și să începem de la studiul nevoilor de dezvoltare ale copiilor,
un subiect aproape necunoscut pentru cei mai mulți dintre profesori, și să
continuăm cu înțelegerea și conștientizarea propriilor comportamente care
îndepărtează copiii de școală și de nevoia lor naturală de a descoperi și
învăța despre lumea din jur.
Uitându-mă la cazurile care au ajuns în presă
privind abuzul sexual al unui minor de către alți copii sau chiar de profesor,
mă întreb de câte astfel de experiențe dramatice avem nevoie pentru a introduce
educația sexuală în școli.
Problema nu e doar că ne confruntăm cu astfel de
cazuri din ce în ce mai des, ci și modul în care gestionează școlile aceste
situații de criză. Evitarea discutării și rezolvării acestor probleme în școli
va amplifica violența și, din păcate, va menține neputința copiilor și îi va
obișnui cu abuzul, pe care nu îl vor mai recunoaște ca atare nici acum și nici
la maturitate.
Ca o observație personală, din păcate, încă nu avem suficienți
specialiști care să știe să lucreze cu grupurile vulnerabile și în comunitățile
despre care putem spune că trăiesc o traumă colectivă. Ne lipsește și o
implicare mai activă a companiilor private care au resurse financiare pentru a
susține astfel de proiecte, în tandem cu cele interne, prin care ar putea
susține propriii angajați să gestioneze mai bine provocările de la muncă și de
acasă.
– Ce putem face cu persoanele mature,
care nu mai pot beneficia de educație instituționalizată? Cum mai pot avea
acces la educație?
Locul de muncă este cel mai bun
spațiu de dezvoltare personală, însă principala condiție este ca spațiul
profesional să fie non-abuziv, să existe acele contexte în care ne putem
înțelege reciproc provocările emoționale și să avem parte de susținere atât din
partea organizației, cât și din partea colegilor să gestionăm într-un mod
sănătos momentele dificile, tensiunile și conflictele inerente. Când muncim
într-un astfel de spațiu, impactul pozitiv se resimte și în familie.
Studiile
pe care le-am făcut în companii au arătat foarte clar că între muncă și viața
personală există un soi de „contaminare“ constantă, adică problemele de la
muncă le ducem acasă, în cuplu și în relația cu copiii. De aceea, angajatorii nu
se mai pot ascunde după clasica afirmație „problemele personale nu ne privesc“.
Ne privesc, dacă chiar vrem să construim o lume mai bună și, bineînțeles, să
avem rezultate și performanță la muncă. Așadar,
e nevoie să investim în siguranța psihologică la muncă, ceea ce va aduce cu
sine o mai bună colaborare între colegi și echipe și relații de încredere.
Adulții nu se dezvoltă de la sine, ci au nevoie de un context care să
faciliteze schimbarea, mai ales că majoritatea este rezistentă la schimbare. Liderii
sunt cei care pot crea aceste contexte de transformare și pot modela un mod
non-abuziv de relaționare cu autoritatea. E nevoie ca toate companiile, fie ele
de stat sau private, să își asume această responsabilitate colectivă.
Ceea ce se întâmplă la birou ne afectează în viața personală. FOTO: HP
Responsabilitatea pentru schimbare
– Ce sfaturi aveți pentru femeile
care au căzut sau sunt susceptibile să cadă victime violenței din partea
bărbaților?
Să ceară ajutor, să vorbească
despre dificultățile lor în relația cu partenerul, să nu se izoleze.
– Ce facem cu liderii României? Ce
spune despre situația din România faptul că acum o lună, în Parlamentul
României, am asistat la o ceartă în care un lider de partid îi spunea, de la
prezidiul Camerei Deputaților, unei femei: „Te agresez sexual, scroafo!“?
Liderii au responsabilitatea de a
modela un mod non-abuziv și non-violent de exprimare a puterii. De aceea, este
esențial ca oamenii care dețin puterea să fie primii care să își asume acest
proces de transformare emoțională și relațională. Chiar și un număr cât de mic
de politicieni care ar fi deschiși la această schimbare ar însemna foarte mult.
– Care este contribuția dumneavoastră
la schimbare?
Contribuția mea și a echipei mele
ca antreprenoare și lider este de a sprijini școlile prin programul „Bine, la școală“ să
integreze procesul de transformare emoțională și relațională atât la nivelul
echipei, cât și la nivelul copiilor și al părinților. Fiecare antreprenor sau
specialist poate să aibă propria contribuție și asta ar face diferența dintre
neputință și nepăsare sau învinovățirea celorlalți și o cărămidă pusă pentru
schimbare.
