Are oare dreptate J.Borrell, șeful diplomației europene când, vorbind în fața studenților la Universitatea Europeană de la Florența spunea că UE se află în fața „unei alegeri dificile” între, pe de o parte, angajamentul său politic de a sprijini supremația legii și statului de drept și, pe de altă parte, de a susține Israelul: „Să vedem care va fi acțiunea Uniunii Europene în ce privește decizia Curții Penale Internaționale…care ne va fi poziția?…Vom avea de ales între sprijinirea instituțiilor internaționale și a statului de drept și sprijinul nostru pentru Israel și aceste două lucruri vor fi greu compatibile…”.
Dezbaterea nu este deloc una filozofică și nu privește doar teoria jocurilor. Din păcate, situația în Gaz face necesare niște răspunsuri urgente, mai ales după ce aviația israeliană a bombardat intenționat o tabără de corturi în care se aflau refugiați palestinieni, argumentând că asta a permis uciderea a doi lideri Hamas. Tragedia este că au murit și peste 40 de civili, „eroare tragică” spune premierul Netanyahu: „deja an evacuat în Rafah aproximativ un milion de rezidenți non-combatanți și în ciuda celor mai serioase eforturi ale noastre de a nu-i răni, cumva ceva sa devenit teribil de rău” .
Ca răspuns direct, ieri, miniștrii de externe din UE au fost de acord în principiu cu reluarea misiunii europene civile în Rafah dar, vorbind în numele șefilor diplomațiilor din Statele Membre (inclusiv al României care nu a transmis un punct de vedere contrar) Josep Borrell a spus că Primul Ministru Netanyahu că folosește argumente false atunci când acuză de antisemitism Curtea Penală Internațională. Foarte interesant – tocmai fiindcă aceasta este spus în numele UE – faptul că șeful diplomației externe comunitare mai adaugă și o acuzație extrem de precisă: „Faptul că civilii sunt obligați să părăsească Rafah pentru a fi deplasați în zone nesigur este ceva intolerabil. Israelul este silit de către legislația internațională să asigure protecția civililor…Vom continua să cerem Israelului să nu mai continue cu operațiunea militară terestră în Rafah care nu face decât să exacerbeze ceea este deja o severă criză umanitară”.
Problema nu mai este războiul, ci abandonarea treptată a tuturor convențiilor care încercaseră să creeze un cadru oarecare, limitativ, acceptat prin convențiile și tratatele internaționale semnate de Statele Membre al Organizației Națiunilor Unite. Acum, rapid, fără niciun fel de rușine sau limite, statele încalcă toate aceste convenții, bazându-se pe folosirea forței ca singur și unic argument. Exemple tragice sunt situații deopotrivă intolerabile din Ucraina și Israel, acolo unde se vorbește în mod egal despre crime de război crime împotriva umanității și genocid.
„Ceea ce se petrece acum în Gaza nu este nicidecum o catastrofă naturală. Nu este vorba despre un cutremur, nu este vorba de inundații atunci când poți veni să ajuți oamenii care suferă d pe urma acestora. Este vorba despre un de dezastru făcut de mâna omului, o catastrofă produsă de oameni”
Josep Borrell, Hoover Institution, 16 mai 2024
Problema este că parcă s-a ajuns la punctul în care nimeni nu mai vrea să dea înapoi din motive strict politice și determinate de păstrarea poziției de forță pentru alegerile viitoare. Toate celelalte considerente sunt abolite și, de aici, posibila intrare în haos garantată de entuziasmul cvasi-general în favoare unor acțiuni militare cât mai ample, cât mai decisive și care să garanteze eradicarea adversarilor până când nu va mai rămâne piatră de piatră din teritoriul lor și dle va fi anihilat poporul, în spiritul mesajelor transmise în Vechiul Testament.
Într-adevăr, ne așteaptă doar o alegere dificilă, cum spune Borrell? Dacă asta este singura dilemă în care a ajuns omenirea, atunci să consemnăm și dispariția întregului sistem instituțional internațional și să ne pregătim pentru un conflict care poate să echivaleze cu extincția finală a speciei umane. De aici, poate, plăcerea cu care se acceptă narativele războiului total în care se multiplică țintele și se argumentează nevoia imediată de a se cumpăra arme, muniție, de a pregăti tineri pentru front și, mai discret dar la fel de urgent, de a pregăti săparea mormintelor care neapărat vor fi împodobite cu flori în cadrul unor ceremonii oficiale cu prezența soborului de preoți și a televiziunilor la oră de vârf.
O singură întrebare fără speranță: de ce oare oamenii noștri politici nu vorbesc despre aceste dezbateri fundamentale, măcar după ce textele semnate în numele României și pozițiile europene rostite și în numele nostru au devenit publice? De ce atâta dezinteres care ar putea să ne coste amarnic? Intrăm în haos, dar măcar să ne spună cineva că știa de asta.
