Parafrazând titlul recentei căi a lui Gad Lerner, Gaza. Odio e amore per Israele, apărută pe data de 21 mai, acţiunea Israelului în Gaza provoacă deopotrivă susţinere şi respingere. Motivul este acela că, la fel ca şi de multe ori în trecut, logica politică, influenţată de emoţii, factori externi şi circumstanţe subiective, influenţează logica strategiei. Din acest motiv, vorbim despre logica paradoxală a strategiei: deşi este dependentă de voinţa politică, uneori voinţa politică denaturează sau chiar împiedică atingerea unor scopuri strategice, pe deplin justificate moral. Conflictul din Gaza a ajuns în situaţia unui blocaj politic care influenţează inevitabil situaţia militară şi strategică de pe teren. Există în istorie multe astfel de cazuri în care logica politică merge în aceeaşi direcţie cu cea militară, pentru a se separa ulterior, până la a fi imposibil de stabilit direcţia în care ar trebui să evolueze un conflict armat intens. Războiul este continuarea politicii cu alte mijloace dar politica niciodată nu încetează a funcţiona, în modalităţi greu de anticipat, pe timp de pace sau de război.
Conflictul din Gaza a ajuns în situaţia unui blocaj politic FOTO Shutterstock
S-a discutat foarte intens în ultima perioadă dacă IDF trebuie sau nu să-şi continue ofensiva în sudul Gaza, fiind invocat foarte intens numele oraşului Rafah, situat în extremitatea sudică. Au fost invocate îndeosebi considerente umanitare, datorită numărului foarte mare de victime civile de la intrarea IDF în Gaza până în prezent. Într-adevăr, dacă luăm în considerare cifrele foarte mari care au fost vehiculate de partea palestiniană şi nu au fost negate de Israel, pierderile de vieţi omeneşti şi distrugerile care au avut loc sunt impresionante, nefiind comparabile cu niciun alt conflict recent. Dincolo de războiul de pe teren, există şi un război mediatic, iar victimele au întotdeauna parte de compasiune şi de simpatie. Partea palestiniană are până acum un avans în această direcţie. Explicaţiile conducerii Israelului privind tehnicile Hamas de a-şi infiltra luptătorii în rândul populaţiei civile, contribuind astfel nemijlocit la creşterea numărului de victime, nu au fost expuse îndeajuns şi nu au penetrat media la nivel global. Motivele sunt diverse şi nu este locul potrivit pentru a le prezenta şi analiza. Cert este faptul că sprijinul opiniei publice din Israel, pentru a nu mai vorbi de cea internaţională, este în scădere. Israel a sărbătorit recent 76 de ani de la crearea sa dar manifestaţiile publice au fost mai intense în străinătate decât în ţară, de teama revoltelor care s-ar fi putut naşte. Familiile ostaticilor despre care se crede că mai sunt în viaţă au protestat constant pentru încetarea conflictului şi acceptarea condiţiilor Hamas pentru eliberarea acestora. Guvernul Netanyahu s-a opus ferm acestor condiţii, a stat la masa tratativelor (cele mai recente la Cairo, a începutul lunii mai) dar a stabilit o linie roşie în discuţiile cu Hamas: orice încetare a focului în urma unui acord de eliberare a ostaticilor este provizorie. Obiectivul Israel este eliminarea completă a Hamas, orice altceva este considerat a fi o concesie care nu poate fi făcută. De fapt, opoziţia la guvernul Netanyahu este mult mai profundă decât viziunea privind soarta ostaticilor sau a Hamas. Două viziuni ireconciliabile se înfruntă permanent: una este cea liberală care pretinde că ar continua ethos-ul sionist de dinainte de crearea statului Israel, o viziune incluzivă, iar alta este cea ultra-ortodoxă, identitară care continuă o tradiţie la fel de prezentă la crearea statului Israel şi justifică permanent colonizările în Cisiordania, considerând Gaza ca fiind parte a Israelului. Linia de demarcaţie trecea pânâ în prezent doar la nivelul societăţii şi al partidelor politice, nu şi în interiorul unui guvern sau altul. În acest moment, linia de demarcaţie este chiar în interiorul guvernului Netanyahu. De aici, viziunile diferite privind situaţia ostaticilor din Gaza. În cadrul guvernului Netanyahu mai există un clivaj: între cei care doresc continuarea războiului fără stabilirea unui scop politic final şi cei care doresc stabilirea unui scop politic care să definitiveze acţiunea militară. Astfel, în cadrul guvernului de la Tel Aviv acţionează simultan două clivaje diferite, o situaţie fără precedent care a devenit vizibilă dar nu este îndeajuns de bine studiată. Ţine de domeniul miracolului cum reuşeşte un guvern profund divizat de problematica felului de acţiune în Gaza să-şi menţină unitatea de acţiune în faţa unui adversar mult mai redutabil decât Hamas – Iranul. Există un singur aspect în legătură cu care guvernul Netanyahu acţionează unitar: necesitatea de a continua efortul unor alianţe regionale care să contracareze puterea din ce în ce mai nocivă a Iranului în regiune. Acest obiectiv nu poate fi însă atins atâta vreme cât statele arabe din regiune se opun deopotrivă Iranului dar şi felului de acţiune al Israelului în Gaza.
Din aceste motive, acţiunea unitară a guvernului Netanyahu, în deplin acord cu opinia publică de la începutul războiului din Gaza, tinde să se disipeze. Israel a dovedit până acum în toate conflictele cu statele arabe, care i-au negat însăşi existenţa, o rezilienţă remarcabilă. Odată însă cu mobilizarea generală, dată de sentimentul apărării unui stat în pericol, a apărut la suprafaţă problema celor care sunt exceptaţi de la serviciul militar din motive religioase, aproximativ 13% din întreaga populaţie a Israelului. Discrepanţa între voinţa masivă de a face parte din efortul IDF şi refuzul serviciului militar a ieşit la suprafaţă din ce în ce mai pregnant, iar Curtea Supremă a declarat neconstituţiională această excepţie, ceea ce a amplificat clivajul între ultra-ortodocşi şi susţinătorii unei viziuni seculare legată de forţele armate.
Stabilirea unui scop strategic precis, eliminarea completă a Hamas, este în egală măsură eficientă şi ineficientă. Este eficientă deoarece IDF poate stabili adecvat tactica aferentă. Este ineficientă deoarece împiedică orice efort politic care ar duce la discutarea situaţiei post-conflict. La acest paradox se mai adaugă o dilemă fundamentală: cu cine luptă de fapt Israel? Dacă am accepta ideea că Hamas este o organizaţie teroristă, fără legături externe, atunci scopului militar ar trebui să i se alăture un scop politic, legat de administrarea Gaza. Dacă am considera însă că Hamas este doar interfaţa unui stat, Iranul, cu care Israel se află într-un război de la distanţă, atunci scopul politic al stabilirii unei administraţii civile în Gaza înainte de finalizarea acţiunii militare nu se justifică. Cu privire la natura adversarului cu care se confruntă în prezent Israelul, opiniile sunt împărţite în cadrul guvernului Netanyahu. Hamas însăşi acţionează diferit, în funcţie de context: conducerea sa politică aflată în afara Gaza nu comunică uneori cu centrul de comandă militară din interiorul Gaza. În unele cazuri, conducerea de la Teheran are ultimul cuvânt. În alte cazuri, Hamas acţionează autonom. Care ar trebui să fie în acest caz strategia guvernului Netanyahu? Datorită circumstanţelor expuse, foarte greu de spus. Chiar şi în cazul în care în interiorul guvernului nu ar acţiona clivajele mai sus-amintite, stabilirea unei definiţii clare a Hamas rămâne o sarcină extrem de dificilă.
Neavând clarificat scopul politic şi existând divergenţe despre cum ar trebui tratată gruparea Hamas pe teren, acţiunea militară se desfăşoară prin anumite ambiguităţi care nu încetează a se perpetua. După anihilarea Hamas în nordul Gaza, a urmat stabilirea unui coridor, Netzarim, de-a lungul axei nord – sud, păzit de IDF, pentru a facilita transferul de populaţie dinspre zonele din nord puternic afectate spre zonele din sud, mai puţin afectate şi de asemenea pentru a uşura transportul ajutoarelor umanitare, dinspre sud spre nord. Prin crearea acestui coridor, s-a realizat, parţial, controlul IDF asupra unei mari întinderi a Gaza. A urmat însă o comandă politică în dezacord cu logica militară: retragerea IDF din Gaza, cu excepţia apărării acelui coridor. Din nou, logica politică a primat asupra celei strategice. Neexistând o viziune politică despre administrarea Gaza post-conflict, guvernul Netanyahu a considerat că nu îşi poate asuma riscul de a lăsa IDF pe întregul teritoriu ocupat al Gaza, pentru a nu crea aşteptarea unei administraţii militare pe termen lung. Disensiunile dintre viziunea politică şi cea strategică au ieşit astfel la iveală, ministrul Apărărari Yeov Gallant exprimând public necesitatea soluţionării problemei administrării politice a Gaza post-conflict. Netanyahu ar dori ca această sarcină să fie asumată de Autoritatea Palestiniană care nu are însă capacitatea de a administra Gaza (guvernând, cu mari probleme, Cisiordania). Statele arabe din proximitatea Israelului ar dori să preia sarcina administrării în comun, temporar, a Gaza dar Israelul nu este foarte încântat de această variantă.
Consecinţa acestei mutări în plan politic, care contrazice logica strategiei, nu a întârziat să apară: Hamas a început să atace coridorul Netzarim, a atacat Kerem Shalom, principala rută între Israel şi Gaza şi a lansat rachete în direcţia Israelului, mai exact Sderot şi Ashkelon. Imediat ce IDF se retrage pe o porţiune a Gaza, Hamas îşi reinstaurează controlul. IDF nu poate asigura însă la infinit teritoriul zonelor pacificate, neavând rol de administrare civilă, problemă care nu este încă soluţionată.
Logica strategiei face ca Israelul să continue să acţioneze pentru a-şi atinge scopul: înfrângerea deplină a Hamas. Nu se poate pretinde IDF să ia locul guvernului de la Tel Aviv, după cum nici cabinetul de război din cadrul guvernului Netanyahu nu se poate substitui IDF în stabilirea tacticilor de pe teren.
Întrebarea care se pune în acest moment este: care sunt limitele acţiunii strategice a IDF în Gaza ce pot fi atinse fără interferenţe din partea factorului politic? Desigur, pornim de la prezumţia că anihilarea completă a Hamas în Gaza şi oriunde altundeva este un scop legitim din punct de vedere moral. Ceea ce, pentru contestatarii de profesie ai Israelului, nu pare a fi evident.
Comunitatea internaţională, inclusiv SUA, au atenţionat Israelul să nu continue ofensiva în Rafah. Desigur, din punct de vedere politic, în urma unui număr atât de mare de victime, perspectiva unei catastrofe umanitare a contat foarte mult în formularea acestei opoziţii. Din punct de vedere strategic, ocuparea Rafah de către IDF este perfect justificată. IDF a eliminat până acum 19 din 24 batalioane ale Hamas, fiecare batalion fiind compus din 1500 de luptători. Cele 5 batalioane rămase, aflate pe teritoriul Rafah, sunt compuse din unităţi de elită şi din conducerea operativă a organizaţiei teroriste. Nu există, din păcate, alternative la o ofensivă de amploare a IDF în Rafah. Doar o stâpânire totală a IDF ar putea asigura că evenimente tragice de tipul 7 octombrie nu se vor mai repeta. SUA şi Israel au discutat intens alternative militare la o ofensivă asupra Rafah. Nu au fost identificate astfel de alternative. Mai mult, IDF a demonstrat că poate executa o astfel de operaţiune militară cu succes.
La o privire mai atentă, ar exista totuşi alternative? În 2004 puşcaşii marini SUA au luat în considerare un asediu prelungit al Fallujah, în Irak, pentrru a anihila o altă grupare teroristă, Statul Islamic. Deşi din punct de vedere politic şi umanitar era la fel de greu de justificat, s-a luat decizia unei ofensive puternice, într-un oraş extrem de asemănător cu Rafah, plin de tuneluri folosite de Statul Islamic. Operaţiunea, cu multe pierderi de vieţi omeneşti, a fost de succes: Statul Islamic a fost definitiv învins în cele din urmă. Un alt exemplu: după ce Statul Islamic s-a retras la Raqqa, a încetat SUA operaţiunea împotriva Statului Islamic ? După anihiliarea talibanilor în Afganistan ulterior 11 septembrie 2001, a încetat urmărirea lui Osama Bin laden? Organizaţiile teroriste nu pot fi înfrânte parţial, ci doar anihilate total, pentru a nu se regrupa ulterior.
Manevra strategică a IDF în Rafah este una de succes, până în acest moment. Pe data de 6 mai IDF a început lansarea de avertismente locuitorilor Rafah pentru a se evacua în zone mai sigure. 600.000 de palestinieni au plecat din Rafah în nordul Gaza, folosind coridorul umanitar garantat de IDF, ori s-au îndreptat în direcţia al-Mawasi, o zonă umanitară amenajată de IDF. Din nou, au apărut limitele operaţiunii IDF: o armată nu poate amenaja locuinţe, fie şi temporare, doar o administraţie civilă îşi poate asuma această sarcină. A urmat ocuparea unui punct de graniţă între Gaza şi Egipt, principala cale de comunicare a Hamas cu exteriorul. Pe data de 14 mai IDF a intrat în estul Rafah şi desfăşoară în prezent operaţiuni limitate de anihilare a Hamas.
A intervenit însă, din nou, factorul extern care contribuie la decizia politică ce nu poate urma întocmai, din această cauză, logica strategiei. Pe data de 20 mai, Procurorul General al Curţii Penale Internaţionale a pus sub acuzare lideri ai Hamas şi deopotrivă membri ai guvernului de la Tel Aviv. Nu se ştie deocamdată ce consecinţe va avea această măsură în ceea ce priveşte ofensiva din Rafah. Presiunile pentru a o încheia înainte de atingerea scopului militar s-au intensificat. Cum vor interacţiona în continuare factorii politic şi strategic rămâne de văzut.
Rafah este cel mai important punct de rezistenţă al Hamas în prezent. O victorie a IDF în Rafah ar deschide calea spre anihilarea grupării teroriste. O înfrângere a IDF sau retragerea din Rafah, la presiunile comunităţii internaţionale, ar însemna o înfrângere a luptei globale împotriva terorismului, nu numai împotriva Hamas. O victorie a Hamas nu va aduce pacea în Orientul Mijociu ci, dimpotrivă, ar alimenta şi mai mult tendinţele hegemonice ale Iranului. Mai mult, palestinenii din Gaza ar fi ţinuţi în continuare sub conducerea autoritară a unei grupări teroriste. Pe de altă parte, lipsa unei viziuni asupra administrării civile a Gaza în viitor face ca obiectivul strategic de anihilare totală a Hamas să fie mai greu de urmărit. Un motiv pentru care guvernul Netanyahu nu doreşte deocamdată o soluţie politică pentru Gaza este, mai mult ca sigur, aplicarea aceleiaşi logici ca şi în Cisiordania: lipsa unei administraţii politice sau prezenţa unei astfel de administraţii slabe face ca până la urmă coloniştii evrei să se implanteze, încet dar sigur, în aceste teritorii, mărind suprafaţa statului Israel, în vederea unor negocieri ulterioare care au ca scop crearea unui stat palestinian – va conta teritoriul administrat la acel moment de cele două părţi. Numai că Gaza nu este Cisiordania: nu este vorba de o situaţie de pace relativă, ci de un război în desfăşurare care are nevoie urgentă de formularea şi punerea în aplicare a unor soluţii post-conflict.
