Stabilită
de peste 15 ani în Canada, actrița Cătălina Pop se bucură de
numeroase aprecieri. La finalul anului trecut, ea
a fost nominalizată la Premiile Québec Cinéma, la categoria
Revelația anului 2023, pentru rolul unei jurnaliste române
persecutate.
Cătălina Pop e plecată în Canada de peste 15 ani FOTO arhiva personală
Dragostea
pentru teatru a început să se înfiripe încă din copilărie, când
era nelipsită de la serbări. Apoi, ideea de a deveni o actriță
profesionistă a prins contur în liceu, când a decis să urmeze
Facultatea de
teatru și televiziune din cadrul Universităţii „Babeș-Bolyai“,
pe care a absolvit-o în 2006.
În perioada 2007-2008 a urmat
ateliere de improvizație și de Commedia dell’Arte la Milano și la
Bergamo, iar în
2015 a debutat ca
actriță de
cinema la Montreal, în scurtmetrajul „Les
vies qui nous restent“, regizat de cineasta de origine română
Luiza Cocora.
Talentul și valoarea Cătălinei Pop sunt apreciate și
de către autoritățile culturale din Canada,
în 2016 și 2018
actrița primind
două burse acordate de către Consiliul Artelor din Montreal.
În filmul „Le
Coyote“, realizat de cineasta quebecheză Katherine Jerkovic,
Cătălina Pop joacă rolul unei jurnaliste române persecutate.
Filmul a fost premiat la numeroase festivaluri, făcând parte din
selecțiile oficiale ale Festivalurilor Internaționale de Film din
Toronto (Canada) și Santa Barbara (Statele Unite
ale Americii).
Alături de
Cătălina Pop, face parte din distribuția filmului şi Virgil
Șerban,
un alt actor român stabilit în Canada.
Într-un
interviu pentru „Weekend
Adevărul“, Cătălina Pop a vorbit cu emoție și pasiune despre
cariera sa, dar
și despre cât de dificil a fost să își urmeze vocația în altă
țară. Ea
povestește cum a primit noua viziune a teatrului de peste Ocean și
cât de mult a fost impresionată de deschiderea oamenilor de acolo
față de cultura balcanică.
„Weekend
Adevărul“:
Cum s-a născut pasiunea pentru teatru și film?
Cătălina
Pop:
Familia în care am
crescut m-a înconjurat cu multă iubire. Bunica mă punea pe masă
să cânt și mă aplauda cu bucurie. De mică îmi plăcea să
dansez și eram talentată. În școala primară, la serbările
anuale, îmi era foarte ușor și natural să particip. Nu-mi era
frică să mă exprim în public, dimpotrivă,
adoram acest lucru. La liceu,
abonamentul la teatru era un lucru firesc. Am participat la o
competiție de recital de poezie Mihai Eminescu, organizat de Teatrul
de Nord, și am câștigat premiul întâi. Apoi,
în anul următor,
am făcut parte din juriul acestei competiții. Actorii tineri
angajați la teatru oferă ateliere de Commedia dell Arte. Cu o trupă
de liceeni am mers la Sighișoara la Festivalul de artă medievală.
Toate aceste
evenimente m-au făcut să îndrăgesc și mai mult această artă.
De
la vis la profesionalism
Ați
absolvit în 2006 Facultatea de teatru și televiziune din cadrul
Universităţii „Babeș-Bolyai“
de la
Cluj-Napoca.
Când ați luat decizia de a trece de la pasiune la profesie?
Eram
dornică să dau admitere la facultatea de teatru
încă din liceu. Nu
a fost să fie din prima, deoarece părinții mei au insistat că
actoria nu este o meserie demnă de urmat, drept urmare am aplicat și
intrat la studii de Marketing. Mi-am
pus visul în cui,
dar nu l-am abandonat. Am intrat la Teatru
un an mai târziu.
Tot
în 2006 ați debutat la Teatrul Clasic „Ioan
Slavici“ din Arad, în spectacolul „Iubirea
Fedrei“ de Sarah Kate, pus în scenă de regizorul Mihai Măniuțiu,
spectacol ce a avut patru nominalizări la Premiile UNITER. A fost un
factor motivațional esențial pentru cariera dumneavoastră
ulterioară?
A
fost o șansă unică să lucrez cu Mihai Măniuțiu, un om de o
cultură impresionantă, un regizor excepțional și un om de o
generozitate tipic ardelenească. Un exemplu de profesionalism, care
e acolo pentru echipa lui și care nu poate decât să-ți insufle
dorința de a continua. În acel an, „Iubirea
Fedrei“
a câștigat
premiul
pentru
cel mai bun
spectacol al stagiunii,
oferit
de UNITER.
E o perioadă de efervescență creativă de neuitat. Colegii mei din
Arad, ca Zoltan Lovas, Ioan Peter, Angela Petran, Andrei Elek, Marian
Parfeni, să numesc doar câțiva, m-au făcut să mă simt ca acasă.
O
nouă abordare a vieții și a artei
Ați
ajuns în Canada de peste 15 ani. Ce v-a făcut să luați decizia de
a vă muta peste Ocean și cum au fost începuturile artistice în
Canada?
Decizia
de a emigra nu-mi aparține. Mi-am urmat familia,
fiind singură la părinți. Debutul pe scena independentă s-a
produs în 2010 la Calgary cu Abortion’s Monologues de Jane
Cawthrone’s Production. Piesa vorbește de dreptul femeii la avort,
subiect
controversat la
nivel mondial, până
în ziua de azi. Eram o echipă de 18 femei de toate vârstele.
Repetițiile au avut loc într-un centru de planificare familială,
deci nu într-un teatru. Am repetat patru săptămâni,
iar apoi două zile într-o sală de reprezentații închiriată la
Mount Royal University. Era o producție independentă, Jane fiind o
mare activistă pentru drepturilor femeii. Tot Jane s-a ocupat de
producție și de obținerea fondurilor pentru a plăti
actrițele, echipa tehnică și sala de spectacol. A urmat apoi,
în
2012,
debutul pe o scenă profesionistă cu „Attemps
on her life or 17 scenarios on her life“, de Martin Krimt. Theatre
Junction Grant a produs spectacolul și Mark Lawes a semnat regia.
Piesa e scrisă în engleză,
dar are trei
scene unde se cere o traducere într-o limbă din Europa de Est,
America
de Sud sau Africa.
Am invitat la
spectacol comunitatea românească din Calgary, iar mama mea a făcut
și împărțit participanților stegulețe tricolore. Am jucat scene
cu subiecte controversate și încă de actualitate,
precum discriminarea
etno-rasială,
cultul puterii de dreapta și al
omului alb, pornografia juvenilă, perpetuarea crimelor din tată în
fiu, exterminarea rasială, sinuciderea între artiști, tabuurile
infidelităților masculine, marginalizarea femeii
– ce mai, un
buchet contemporan de scandal și jale. Cu trupa de actori, am reușit
să găsim o abordare lejeră cu mult ludism și autoderiziune,
acompaniată pe scenă de o formație cu muzică rock.
Cât
de dificil a fost să vă urmați vocația și în altă țară?
Nu
este ușor procesul de imigrare și nici cel de integrare. Cu cât
stăpânești limba provinciei unde ești rezident, cu atât devine
mai ușor. Canada e o țară de mărime
continentală, fiecare provincie cu specificul ei, iar în Quebec,
unde sunt eu acum,
se vorbește franceza. Eu venisem cu o engleză bună, dar a trebuit
să-mi însușesc limba franceză aici.
Imaginea 1/4:
Catalina Pop foto Francis A Willey jpg
Vă
simțiți mai atrasă de cinema sau de teatru?
Mă
atrag ambele. Îmi place enorm procesul de a construi un personaj, un
spectacol,
tot demersul colaborativ al
experienței teatrale. Contactul cu publicul devine un moment
electrizant și schimbul energetic îl simți instant. Doar că e
efemer. Filmul rămâne și îl poți revedea, doar că,
aici, îți construiești
rolul solitar și ajungi pregătit pe platou unde faci câteva
repetiții și apoi filmezi. E mult mai discret jocul în fața unei
camere de filmat, iar desigur,
în editare,
poți ajusta mici erori. Impactul unui film poate fi major, deci cu o
priză mai mare la public, în timp ce teatrul are un public mai
izolat și mai redus.
Sunt două medii
diferite, dar ambele necesită aceeaşi prezență și aceeaşi
implicare.
„În
Canada se apreciază frumusețea balcanică“
Cum
e lumea teatrului și a filmului în Canada comparativ cu
cea din
România?
Avantajul
companiilor de aici este că, lumea francofonă fiind mai extinsă,
turneele
internaționale devin mai ample. Avantajul unui actor din România
este că el are șansa de a fi angajat într-o
companie de teatru de stat, iar aici actorii sunt pe contracte,
deci situația poate să fie mai precară. Versatilitatea actorilor
de a juca în filme sau teatru, de a face voci pentru cărți audio,
reclame, etc. este universală și sunt convinsă că este un numitor
comun specific profesiei oriunde ai fi.
În ceea
ce privește filmul, o imagine vorbește cât o mie de cuvinte.
Nu
cred că există vreo diferență sau,
dacă ar fi,
nu sunt la curent deoarece nu am încă foarte multă experiență pe
platourile de film din România.
Care
este percepția canadienilor despre actorii români?
În
general,
românul e perceput ca
un om harnic, dedicat și de nădejde. Se apreciază frumusețea
balcanică și se promovează din ce în ce mai mult
interculturalitatea. Comunitatea artiștilor români din America de
Nord este mai mică în
comparație cu cea sud-americană, italiană, asiatică, care sunt
mai numeroși și instalați aici de mai multe generații.
Artă
pentru prezent
Știu
că predați și la școli de teatru în Canada. Care
este
feedbackul cursanților dumneavoastră? Cât de des vă pun întrebări
legate de România?
Am
ales să predau teatru în școlile primare, copii de la 6 la 12 ani,
unde arta dramatică este
un curs care face parte din programa publică. Mă concentrez pe
copiii timizi care au nevoie de încurajare pentru a se exprima și a
dobândi încredere în ei. Zilnic le mai zic o vorbă ba dulce,
ba amară (când nu mă ascultă) în română și ei cred că e
italiană sau
spaniolă. Sunt foarte captivați de această limbă exotică, iar
când
îi număr, mi-e cel mai ușor să o fac în limba maternă, mă
imită. Îmi pică bine și chiar mi-ar plăcea să meargă să
viziteze România și să vadă cât
este
de frumoasă.
La
finalul anului trecut ați fost nominalizată la Premiile Québec
Cinéma, la categoria Revelația anului 2023, pentru personajul
din „Le
Coyote“, film în care jucați rolul unei jurnaliste române
persecutate. Cum a fost procesul de a intra în rolul unei
jurnaliste?
Am
fost foarte bucuroasă să am un asemenea rol, al unei jurnaliste
profesioniste, o femeie cu putere, care poate participa la schimbarea
în bine a societății. Recunosc că nu urmăresc presa română
și nu mai sunt la curent cu ce se întâmplă în țară. Am o amică
din București,
instalată și ea peste hotare, care,
în schimb,
e mereu edificată cu lumea politică și mult mai bine informată.
Vă
numărați printre foarte puținele actrițe de origine română
(alături de Brigitte Pogonat) distribuite în roluri importante în
filme artistice canadiene. Credeți
că succesul
filmului „Le
Coyote“ și rolul memorabil pe care îl interpretați
pot deschide
uși și pentru alți actori de origine română?
Mi-ar
plăcea să fie așa, dar sunt foarte mulți factori în joc și nu
am control.
Este cert că se
pot crea roluri pentru comunitatea din Europa de Est, ideea este să
fie demne și nu stereotipizate. Interculturalitatea lumii de azi
devine din ce în ce mai prezentă în
cinema și în televiziune.
„Le Coyote“
este un film independent, de excepție, făcut în
peliculă de 16 mm,
un film d’autheur, un
cinéma de repertoire,
care,
la ora actuală,
are șapte
premii în diverse
festivaluri internaționale prestigioase. A fost o producție cu o
echipă
tehnică unde rolurile importante ca director de imagine, montaj,
costume etc. erau deținute de femei, iar Katherine Jerkovic tind să
cred este o militantă a incluziunii și folosește puterea acestei
arte pentru a demola toate barierele, clișeele și restricțiile
societății, pentru a simți împreună,
în fața ecranului, universalitatea omului și nevoile lui
indiferent de apartenența sa culturală și socială. Imaginația nu
are limite și totul e posibil, depinde de noi care sunt valorile pe
care dorim să le promovăm.
Ce
vă lipsește cel mai mult legat de România?
Primăvara!
