În ceea ce privește reperele istorice ale țării noastre, pe data
de 12 mai 1848 a fost elaborat la Brașov programul-legământ
intitulat „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”. De
asemenea, în aceeași zi, în 1945, România şi-a încheiat
participarea la Al Doilea Război Mondial. Printre personalitățile
de renume, născute la această dată se numără George Barițiu,
Constantin Ciopraga și actrița din „Las Fierbinți”, Mirela
Oprișor.
Mirela Oprișor împlinește vârsta de 51 de ani FOTO Arhivă
Ziua tatălui (a doua duminică a lunii mai)
Ziua Naţională a Portului Tradiţional din România (a doua
duminică a lunii mai)
1812: S-a născut George Bariţiu, conducător al luptei de
emancipare a românilor din Transilvania
George Barițiu, cunoscut și sub numele de George Bariț sau
Gheorghe Barițiu, s-a născut la 4 iunie 1812 în Jucu de Sus,
situat în comitatul Cluj din Marele Principat al Transilvaniei, care
aparținea la acea vreme de Imperiul Austriac.
George Barițiu FOTO Wikipedia
Tatăl său, Ioan Pop Barițiu, era preot greco-catolic, iar mama sa,
Ana Rafila, era fiica unui preot ortodox, Simion Cornea. La vârsta
de 29 de ani, la 13 aprilie 1841, s-a căsătorit cu Maria Velisar
Stoian, fiica unui negustor brașovean, la Brașov. Cuplul a avut
împreună nouă copii, dintre care, din păcate, patru au murit în
copilărie. Cinci au ajuns la maturitate: un fiu, Ieronim, și patru
fiice: Victoria, Aurelia, Octavia și Maria.
Educația lui Barițiu a început la școala maghiară unitariană
din Trascău, unde a urmat studii primare între 1820 și 1824, apoi
a continuat la Gimnaziul din Blaj între 1824 și 1827. În perioada
1827-1830 a fost elev la Liceul Piariștilor din Cluj și a
frecventat și Facultatea de Filosofie din aceeași localitate.
Ulterior, între anii 1831 și 1835, a urmat cursurile Facultății
de Teologie la Blaj.
După absolvirea studiilor, Barițiu a predat fizica la gimnaziul din
Blaj timp de un an, apoi s-a stabilit la Brașov în 1836, unde a
activat ca profesor timp de 42 de ani. A predat diverse discipline,
inclusiv gramatica română și germană, aritmetica, istoria,
geografia și limba latină.
În 1838, la Brașov, a fondat Gazeta de Transilvania, primul ziar
politic și informativ românesc din Transilvania, fiind redactorul
acestuia până în 1850. Totodată, a inițiat publicarea
suplimentului literar al Gazetei, intitulat „Foaie pentru minte,
inimă și literatură”, una dintre primele reviste literare
românești.
Barițiu s-a implicat activ în viața culturală și politică a
Transilvaniei. A fost deputat în Dieta Transilvaniei începând cu
anul 1861 și membru al Senatului Imperial de la Viena. A fost unul
dintre fondatorii și președinții Asociației Transilvane pentru
Literatura Română și Cultura Poporului Român (Astra), precum și
al Partidului Național Român din Ungaria și Transilvania.
În 1869, a fost printre fondatorii Societății Literare Române,
precursoarea Academiei Române, unde a fost ales președinte al
secției istorice.
Opera lui Barițiu cuprinde numeroase aspecte, de la istorie
economică, socială și culturală până la literatură și
folclor. A fost un prolific autor de articole și studii publicate în
diverse publicații, preocupându-se de promovarea limbii române, de
cultivarea teatrului și de valorificarea folclorului. De asemenea, a
fost un promotor al educației, contribuind la înființarea unor
instituții de învățământ și susținând inițiative pentru
educația femeilor.
Barițiu a avut o contribuție semnificativă și în domeniul
ziaristicii, fiind unul dintre pionierii presei românești din
Transilvania. El a promovat libertatea presei și a militat pentru
informarea corectă a publicului, documentându-se din numeroase
surse și implicându-se în diverse aspecte ale producției și
distribuției ziarelor.
La vârsta de 81 de ani, la 2 mai 1893, George Barițiu a încetat
din viață la Brașov,
1848: „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei”
La 12/24 mai 1848, revoluționarii moldoveni care emigraseră și se
refugiaseră în Transilvania au elaborat la Brașov
programul-legământ intitulat „Prințipiile noastre pentru
reformarea patriei”. Aceștia, în urma evenimentelor din martie
1848 din Moldova, au reușit să treacă munții și să ajungă în
Transilvania, stabilindu-se temporar la Brașov.
Printre fruntașii politici moldoveni care s-au stabilit acolo se
numărau Alecu Russo, Costache Negri, Vasile Alecsandri, Iancu
Alecsandri, George Sion, Grigore Balș, George Cantacuzino, Petrache
Cazimir, Nicolae Ionescu și Lascăr Rosetti.
La Brașov, revoluționarii moldoveni au discutat și au elaborat
programul politic în colaborare cu figuri influente precum George
Barițiu, Andrei Mureșianu, Iacob Mureșianu și alții. Ei au
hotărât să acționeze pentru o nouă mișcare în Moldova, iar
rezultatul acestor discuții a fost programul „Prințipiile noastre
pentru reformarea patriei”.
Programul cuprindea șase puncte, printre care abolirea completă a
privilegiilor boierești și desființarea iobăgiei fără
răscumpărare. De asemenea, se pleda pentru unirea Moldovei și
Țării Românești într-un singur stat independent. Documentul nu a
fost dat publicității imediat, ci a fost publicat ulterior, în
1859, de către Nicolae Ionescu, în ziarul „Tribuna Română” de
la Iași.
În iunie 1848, muntenii au adresat un memoriu Porții otomane,
exprimând dorința românilor de a se reuni într-un singur stat.
Acest program a avut un rol semnificativ în mișcarea de unificare
națională a românilor din acea perioadă.
1916: S-a născut Constantin Ciopraga, critic şi istoric literar
S-a născut în Pașcani, județul Iași, România, fiul lui
Constantin Ciopraga, un tâmplar, și al Elenei Ciopraga (născută
Nistor). Primele sale studii le-a încheiat la Pașcani, unde a urmat
clasele primare între 1923 și 1927, iar apoi cele gimnaziale între
1927 și 1932.
Pentru liceu, s-a mutat la Fălticeni, unde a absolvit Liceul „Nicu
Gane” în perioada 1933-1937.
În 1937, a început studiile universitare la Facultatea de Litere și
Filosofie a Universității din Iași, pe care le-a finalizat în
1942. În perioada 1939-1940, a urmat Școala de Ofițeri de Rezervă
din Bacău, iar apoi a participat pe front între 1941 și 1942. Din
19 noiembrie 1942 a fost prizonier în U.R.S.S. până în 1946.
După întoarcerea în țară, Constantin Ciopraga și-a început
cariera ca profesor la Seminarul Teologic „Veniamin Costachi” din
Iași și la „Liceul mixt” din Pașcani, în perioada 1947-1949.
Ulterior, a devenit cadru didactic la Facultatea de Filologie a
Universității din Iași, începând din 1949. A urmat o ascensiune
academică rapidă, devenind lector, conferențiar și apoi profesor
la aceeași facultate. A fost șeful Catedrei de literatură română
și comparată între 1963 și 1983.
În afara activității academice, Constantin Ciopraga a fost lector
de limba română la Sorbona, Paris, între 1959 și 1962, și rector
al Institutului Pedagogic din Suceava între 1962 și 1965.
A obținut titlul de doctor în filologie la Universitatea din
București în 1956 și a devenit doctor docent la Universitatea
„Alexandru Ioan Cuza” din Iași în 1968. A fost director al
revistei „Cronica” între 1966 și 1970.
Profesorul Constantin Ciopraga a fost distins cu Ordinul național
„Steaua României” în grad de Cavaler în 16 ianuarie 2002,
pentru contribuția sa la promovarea culturii românești și a fost
numit Membru de onoare al Academiei Române în 12 noiembrie 1993.
În viața personală, Constantin Ciopraga s-a căsătorit cu
Margareta Ciopraga, profesoară la Liceul de Arte din Iași, cu care
a avut o fiică, Magda Ciopraga, profesor universitar la Facultatea
de Litere și Filosofie a Universității „Alexandru Ioan Cuza”
din Iași. Mai avea un frate, Aurel Ciopraga, profesor universitar la
Facultatea de Drept din Iași.
Debutul său în literatură a avut loc în revista „Luminița”
din Pașcani în 1931, iar ulterior a colaborat la publicații precum
„Curentul literar”, „Curier ieșean” și „Viața
Basarabiei”.
1945: Armata română şi-a încheiat participarea la Al Doilea
Război Mondial
Cele
260 de zile de participare la războiul antihitlerist
se încheie la
12 mai 1945,
lăsând loc întăririi influenței sovietice în România. Punctele
cel mai occidentale eliberate de armata
română în
ofensiva împotriva Germaniei naziste au fost orașele Chotěboř și
Humpolec, la 90 km est de Praga, în ziua de 4 mai 1945.
1973: S-a născut Mirela Oprişor, actriță
S-a născut la Brașov. Este o cunoscută actriță română de
teatru, televiziune, voce și film, remarcându-se prin prestația sa
în diverse producții.
Mirela Oprișor FOTO Arhivă
După absolvirea Universității Naționale de Artă Teatrală și
Cinematografică Ion Luca Caragiale din București în anul 2000, la
clasa profesorului Florin Zamfirescu, Mirela Oprișor s-a angajat la
Teatrul de Comedie din București, unde și-a desfășurat o parte
semnificativă a carierei sale artistice.
Deși a debutat la Teatrul de Comedie, a rămas în umbră în
perioada în care a devenit mamă. Totuși, a revenit în lumina
reflectoarelor datorită rolului Adrianei Hanganu din filmul „Marți,
după Crăciun”, regizat de Radu Muntean.
Pentru această interpretare remarcabilă, a primit Premiul Gopo
pentru cea mai bună actriță în 2011 și Premiul pentru cea mai
bună actriță la Festivalul de Film de la Sarajevo.
În ceea ce privește viața personală, Mirela Oprișor este
căsătorită cu actorul și scriitorul Mimi Brănescu, având
împreună o fiică.
În domeniul teatrului, Mirela Oprișor a interpretat o varietate de
roluri în producții de renume precum „A douăsprezecea noapte”,
„Chirița of Bârzoieni”, „Delir în doi”, „Dumnezeul de a
doua zi”, „Flori, fete, filme sau băieți”, „Peste tot
acasă”, „Țara lui Abuliu”, „All inclusive” sau „Pe o
pânză de păianjen”.
Pe lângă cariera sa teatrală, Mirela Oprișor a apărut și în
diverse producții cinematografice și televizate. Printre acestea se
numără filme precum „Fragile” (2000), „La bani, la cap, la
oase” (2010), „Marți, după Crăciun” (2011), „Ajutoare
umanitare” (2002), precum și roluri în seriale TV cum ar fi
„Numai iubirea” și în celebrul serial românesc „Las
Fierbinți”, unde a interpretat rolul Aspirinei.
1994: A murit Roy J. Plunkett, chimist american, inventator al
teflonului
Născut la New Carlisle, Ohio, în ziua de 26 iunie 1910, Roy
Plunkett a absolvit Colegiul Manchester în 1932, obţinându-şi
licenţa în chimie, potrivit oh.sciencehistory.org.
Roy J. Plunkett FOTO sciencehistory.org
Şi-a luat apoi masteratul şi doctoratul la Universitatea de Stat
din Ohio. În 1936, a devenit cercetător la laboratorul din
Deepwater, New Jersey, al companiei E.I. DuPont de Nemours. La 5
aprilie 1938, cercetătorul a răcit o mostră de tetrafl uoroetilenă
(TFE) în încercarea de a crea o alternativă superioară freonului.
În dimineaţa zilei următoare, Plunkett avea să descopere,
întâmplător, politetrafl uoretilena (PTFE), substanţă pe care
acum o ştim cu toţii sub numele „teflon”.
Mai exact, după ce a deschis unul dintre cilindrii metalici folosiţi
în experiment, Plunkett şi asistentul său, Jack Rebok, au rămas
uimiţi să constate că, deşi gazul dispăruse, recipientul îşi
păstrase greutatea. Din interiorul acestuia a curs o cantitate mică
de pudră albicioasă. Încercând să înţeleagă ce s-a întâmplat
în interiorul cilindrului, cei doi l-au tăiat transversal, moment
în care au descoperit o substanţă ceroasă prinsă de părţile
inferioare ale recipientului, caracterizată de o suprafaţă extrem
de alunecoasă.
Ceea ce se întâmplase a fost că tetrafluoroetilena se
polimerizase, dând naştere politetrafl uoretilenei. Fierul din care
era realizat recipientul experimental funcţionase ca un catalizator
la presiuni ridicate. Faptul că suprafaţa sa este complet
nelipicioasă, a determinat folosirea cu succes a tefl onului la
realizarea recipientelor pentru gătit.
Teflonul mai este folosit în industria aerospaţială, în
comunicaţii, electronică, procese industriale, arhitectură şi
cosmetică. A ajuns să fi e utilizat chiar şi la realizarea unor
articole de mobilă sau în componenţa ţesăturilor, prezenţa lui
prevenind murdărirea de orice fel, graţie proprietăţii de a nu
adera la alte substanţe.
După 1952, Plunkett a condus activitatea
Departamentului de produse pe bază de freon din cadrul aceleiaşi
companii. Chimistul s-a ocupat de cercetarea, dezvoltarea şi
producţia mai multor produse şi procese fluorochimice, folosite pe
scară largă în domenii precum electronica, aeronautica, producţia
de frigidere. Plunkett s-a retras din activitatea de cercetare în
1975. În 1951, a fost distins cu medalia John Scott, acordată, în
Philadelphia, pentru promovarea „confortului, bunăstării şi
fericirii”, conform garfi eld.library. upenn.edu.
În 1985, Plunkett a fost inclus în rândul celor mai importanţi
inventatori americani, arată site-ul invent.org. A murit la 12 mai
1994, în Texas.
1994: A murit Erik H. Erikson, psiholog american de origine germană
Psihologul şi psihanalistul Erik H. Erikson este cel mai bine
cunoscut pentru celebra sa teorie a dezvoltării psihosociale şi a
conceptului de criză de identitate.
Erik H. Erikson FOTO medium.com
Teoriile sale au marcat o
schimbare importantă în gândirea asupra personalităţii; în loc
să se concentreze pur şi simplu pe evenimentele din copilăria
timpurie, teoria sa psihosocială se uită la modul în care infl
uenţele sociale contribuie la personalităţile noastre de-a lungul
întregii vieţi.
„Speranţa este atât cea mai timpurie, cât şi cea mai
indispensabilă virtute inerentă stării de a fi în viaţă. Dacă
viaţa trebuie să fi e susţinută, speranţa trebuie să rămână,
chiar şi acolo unde încrederea este rănită şi credinţa
afectată.” (Erik Erikson, „The Erik Erikson Reader”, 2000), se
arată pe www.verywellmind.com.
Erik Erikson s-a născut la 15 iunie 1902, în Frankfurt am-Maine,
Germania. Mama sa, Karla Abrahamsen, l-a crescut singură o bună
perioadă de timp înainte de a se căsători cu medicul Theodore
Homberger.
Pentru mulţi ani, adevărul despre cine este tatăl său i-a fost
ascuns, iar dezvăluirea i-a creat o stare de confuzie asupra
identităţii sale. După terminarea educaţiei liceale, a plecat la
Florenţa pentru a studia arta. În 1927 a devenit profesor de artă
la o şcoală psihoanalitică pentru copii înfi inţată de Dorothy
Burlingham şi Anna Freud, la Viena.
La îndemnul Annei Freud, psiholog la Institutul Psihanalitic din
Viena, a început să studieze pedagogia şi, ulterior, psihologia,
cu predilecţie psihologia copilului. A obţinut un certifi cat din
partea Şcolii „Maria Montessori” şi apoi a început pregătirea
psihoanalitică la Institutul din Viena, potrivit www.erikson.edu.
În 1930 s-a căsătorit cu instructoarea canadiană de dans Joan
Serson, pe care a întâlnit-o la şcoala unde preda. Au avut patru
copii, fiul său cel mare, Kai T. Erikson, fiind un sociolog notabil.
A emigrat în SUA, în 1933, unde în ciuda faptului că nu avea o
diplomă oficială, i s-a oferit un post de predare la Harvard
Medical School.
Tot atunci şi-a schimbat şi numele din Erik Homberger în Erik H.
Erikson, poate ca o modalitate de a-şi găsi propria identitate. Pe
lângă poziţia sa la Harvard, a avut dreptul la practică privată
în psihanaliza copiilor. În cele din urmă, a predat la
Universitatea California din Berkeley, la Universitatea Yale, la
Institutul Psihanalitic din San Francisco, la Centrul „Austen
Riggs” şi la Centrul pentru Studii Avansate ale Ştiinţelor
Comportamentale. S-a retras din învăţământ în 1970, cu titlul
de „Profesor Emerit”.
Erikson a fost un psiholog neo-freudian care a acceptat multe dintre
principiile centrale ale teoriei freudiene, cărora le-a adăugat
propriile idei şi credinţe. Teoria sa despre dezvoltarea
psihosocială este centrată pe ceea ce este cunoscut sub numele de
principiul epigenetic, care propune ca toţi oamenii să treacă
printr-o serie de opt etape: Speranţă (Încredere vs. Neîncredere);
Voinţă (Autonomie vs. Îndoială); Scop (Iniţiativă vs.
Vinovăţie); Competenţă (Sârguinţă vs. Inferioritate);
Statornicie (Identitate vs. Confuzie); Dragoste (Intimitate vs.
Izolare); Preocupare (Productivitate vs. Stagnare); Înţelepciune
(Integritatea ego-ului vs. Deznădejde), arată
https://www.verywellmind.com/.
A publicat o serie de cărţi despre teoriile şi cercetările sale,
între care „Childhood and Society” (1950), „Identity: Youth
and Crisis” (1968), „Life History and the Historical Moment”
(1975), „The Life Cycle Completed” (1987), „Dialogue With Erik
Erikson” (1995). Lucrarea sa „Gandhi’s Truth” (1969) a primit
un Premiu Pulitzer şi National Book Award. A murit la 12 mai 1994,
în Harwich, statul Massachusetts.
2009: Federaţia Română de Fotbal a sărbătorit 100 de ani de
la înfiinţare
Cu acest prilej, au venit la Bucureşti nume mari ale fotbalului,
precum Michel Platini, preşedintele UEFA, Joseph Blatter,
preşedintele FIFA, şi Joao Havelange, fost preşedinte al FIFA.
(Palatul Parlamentului, 12-13)
2009: A murit Petre Mihail Bănărescu, zoolog și biogeograf
S-a născut la Craiova. A absolvit Universitatea „Regele Ferdinand
I”, Facultatea de Ştiinţe, Secţia Ştiinţe Naturale, la Cluj
(afl ată în refugiu la Timişoara) (1940-1944); doctor în ştiinţe
naturale la Cluj (1949) şi doctor docent (1962), potrivit
dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Ed.
Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003).
Parcurge toate treptele ierarhiei didactice: preparator la Catedra de
Zoologie a Facultăţii de Ştiinţe din Cluj-Timişoara (1943-1944),
preparator, apoi asistent la Catedra de Zoologie a Universităţii
din Cluj (1946-1950), conferenţiar suplinitor la Biogeografie
(1949-1950). Cercetător la Institutul de Cercetări Piscicole din
Bucureşti, din 1953, apoi cercetător principal şi şef al
laboratorului (1970-1993), iar din 1990 cercetător ştiinţific
principal I.
A ţinut comunicări la universităţi din Germania, Franţa, Israel,
Spania, Republica Coreea. Rezultatele cercetărilor sale le-a
prezentat în peste 350 de lucrări ştiinţifi ce (pe care le-a
scris singur sau în colaborare), dintre care amintim: „Fauna
României” (două fascicole – 1964, 1969), „Principii şi
probleme de zoogeografie” (1970), „Biogeografie” (1973, în
colab.), „Principiile şi metodele zoologiei sistematice” (1973).
La Institutul de Biologie al Academiei Române a creat o mare
colecţie de peşti de apă dulce din Eurasia, America de Nord,
parţial Africa. Membru de onoare al Societăţii americane de
ihtiologie şi herpetologie (din 1972) şi al Societăţii Europene
de Ihtiologie (din 1988); Doctor Honoris Causa al Universităţii
„Al. I. Cuza” din Iaşi (1999); a fost distins cu Premiul
Academiei Române (1966). Membru corespondent (din 9 mart. 1991),
apoi membru titular (din 22 dec. 2000) al Academiei Române. A murit
la Bucureşti. (RUB) 2012 – Echipa feminină de gimnastică a
României (Sandra Izbaşa, Cătălina Ponor, Larisa Iordache, Diana
Bulimar, Raluca Haidu) a cucerit medalia de aur la Campionatele
europene de la Bruxelles.
2021: A murit Ileana Vulpescu, scriitoare
S-a născut la data de 21 mai 1932, în localitatea Bratovoești,
județul Dolj. A fost o personalitate marcantă în lumea literară
românească, fiind filologă, lexicografă, prozatoare, romancieră
și traducătoare.
Ileana Vulpescu FOTO Arhivă
După absolvirea Facultății de Litere (specializarea limba și
literatura franceză) la Universitatea din București în perioada
1953-1958, Ileana Vulpescu și-a început cariera ca lexicograf la
Institutul de Lingvistică al Academiei Române, unde a contribuit la
elaborarea unor lucrări prestigioase precum Dicționarul limbii
române și Dicționarul explicativ al limbii române (1959-1975).
A fost căsătorită cu poetul și traducătorul Romulus Vulpescu.
Ileana Vulpescu și-a făcut debutul literar în revista „Familia”
în iulie 1966, cu povestirea intitulată „Scrisoare către un
cunoscut”. În 1976, romanul său „Rămas-bun” a fost distins
cu premiul Asociației Scriitorilor din București. Un alt roman
notabil, „Arta conversației”, publicat în 1981, i-a adus
Premiul „Ion Creangă” al Academiei Române și Premiul „Cântarea
României”. Această carte a devenit un best-seller și a fost
tradusă în mai multe limbi străine.
Membră a Uniunii Scriitorilor din România din 1972, Ileana Vulpescu
a primit în 1987 premiul „Flacăra” pentru romanul „Sărută
pământul acesta”. Activitatea sa literară a fost recompensată
cu prestigiosul premiu „România Mare” în 1991.
Pentru contribuția sa la promovarea culturii românești și pentru
susținerea mediului academic, în 2015 a fost distinsă cu titlul de
Cetățean de onoare al Craiovei. De asemenea, a primit medalia
Ordinului Național „Steaua României”. S-a
stins din viață
pe
data de
12 mai 2021, în București.
