Cetățile dacice din Hunedoara au supraviețuit timpului și pentru că unii localnici din satele de munte s-au dedicat ani în șir îngrijirii lor. Unii au bătut la pas distanțe mari pentru a fi la Sarmizegetusa Regia, alții nu s-au despărțit de capitala dacilor până la vârste înaintate.
Vasile Floran și Lucreția Râmbetea, la Sarmizegetusa. Foto: Cornelius Ionescu/Premianții fără premii
Cetățile dacice din Hunedoara au fost cercetate de oamenii de știință la începutul anilor 1.800, când febra aurului dacic a cuprins ținutul, iar secretul descoperirii de către localnici a unor mari comori din vremea dacilor nu a mai putut fi păstrat.
Febra aurului dacic
În cele două secole de la primele săpături arheologice la Sarmizegetusa Regia și din celelalte cetăți dacice din Hunedoara, monumentele antice s-au aflat în cea mai mare parte a timpului în grija localnicilor și a naturii, și pentru scurte perioade sub supravegherea autorităților.
Sarmizegetusa Regia (video) a fost pusă sub pază în jurul anului 1804, când autoritățile fiscale din Transilvania au încercat astfel să îi țină departe de ea pe sătenii atrași de febra aurului dacic.
Însă, afirma istoricul Sigismund Jako, avântul căutătorilor de comori nu a putut fi stăpânit. „Oamenii ieşeau din sate noaptea, pe furiş, şi înfruntau munţii ce-și dormeau somnul iernatic. Nici ploile de toamnă, apele mari, drumurile de neumblat, nici frigul năprasnic, nici primejdiile din pădurile pline de fiare nu puteau speria iobagii apăsaţi de sărăcie, în goana lor după noroc”, consemna Sigismund Jako. „Cercetări arheologice la cetatea Grădiştea Muncelului” (1966).
Alte cetăți dacice din Hunedoara au avut în secolul al XIX-lea o soartă asemănătoare, fiind scormonite și ele de căutătorii de comori. Doar accesul dificil și necunoașterea ținutului de către străini le-a domolit elanul vânătorilor de comori.
Localnicii și-au legat viața de cetățile dacice
Timp de peste un secol, până în ultimii ani, numeroși localnici din satele din Munții Șureanu au fost străjeri cetăților dacice din Hunedoara, aflate acum în patrimoniul mondial UNESCO, iar unii dintre ei s-au achitat de sarcini mai bine decât autoritățile statului român.
I-au însoțit adesea pe arheologi, ajutându-i la descoperirea unor monumente, au muncit pe șantierele arheologice, au cosit iarba, au strâns fânul și gunoaiele lăsate în urmă de vizitatori, au tăiat lemnele care puneau în pericol vestigiile antice, ori i-au întâmpinat adesea pe turiști, pentru a le arăta așezările dacice.
La începutul secolului trecut, Matei – un localnic din satul Costești, care locuia la poalele cetății dacice Costești (video), le-a deschis calea arheologilor spre cetatea dacică.
„Înainte de a veni profesorul Alexandru Teodorescu de la Cluj şi a începe săpăturile care au dus la dezgroparea cetăţii, moş Matei umblase pe Cetăţuia în toate părţile şi chipurile; mirosea el că pe cioaca asta au trăit cândva oamenii şi căutase, drept aceea, să dea de vreo comoară îngropată în coastele ei; dar n-a nimerit niciuna. A găsit, în schimb, multe cioburi de oale şi alte „nimicuri”. I le-a arătat pe toate profesorului Teodorescu, căruia – tot timpul, în toate verile când s-au făcut săpături, i-a fost gazdă şi călăuză pe înălţimile de pe aici, purtătoare de vechi aşezări omeneşti”, scria Ion Conea, în volumul „Cum învăţa a-şi cunoaşte ţara Măria Sa Mihai (1936).
Moș Matei Gheorghe i-a găzduit pe arheologii care au dezvelit cetatea dacică Costești și l-a primit în vizită, în 1935, în livada sa de la poalele cetății, și pe regele Mihai I, care a petrecut mai multe vacanțe școlare în Hunedoara, vizitând ținutul cetăților dacice.
Pădurarul de 107 ani păzea Sarmziegetusa Regia
În anii ’50 au avut loc cele mai ample campanii de cercetate arheologică din ținutul cetăților dacice.
Istoricul Constantin Daicoviciu, omul de știință care a coordonat săpăturile în mai multe situri din Munții Șureanu, unele cercetate pentru prima dată, devenise un personaj pitoresc în zonă, pe care localnicii îl plimbau prin toate locurile tainice unde se aflau vestigii antice.
Și în prezent, bătrânii din Grădiștea de Munte și-l amintesc pe profesor.
Până la poalele cetății dacice Sarmizegetusa Regia, turiștii puteau ajunge cu trenul forestier care urca din Orăștie pe valea Grădiștii, travesând satele Orăștiei și apoi peste 20 de kilometri ai unui ținut sălbatic de munte, mărginit de versanți acoperiți cu păduri seculare.
Adesea, călătorii erau primiți în cetatea dacică de Vasile Rujoi, un localnic trecut de un secol, care locuia în cabana forestieră din Sarmizegetusa Regia. Săteanul din Grădiștea de Munte devenise faimos pentru vârsta sa – ajunsese la 107 ani – și pentru vitalitatea pe care o arăta.
„Ceea ce e mai interesant la omul acesta, care a trăit un secol prin pădure, e că în momentul de faţă vorbeşte bine, aude bine şi munceşte! Da, munceşte! Eu l-am găsit cărând gunoiul din grajd. M-a întâmpinat foarte prietenos moşul —Stai, stai, numai un pic, să termin aici. A ”stuchit” odată-n palmă, a pus mâna pe furcă şi-a aruncat afară tot gunoiul din grajd. După vreo două minute, stăteam de vorbă liniştiţi”, arăta Alexandru Păduraru, într-un reportaj din 1955, publicat în Scînteia Tineretului.
Îngrijitorul din Sarmizegetusa Regia era căutat de turiști și studenți pentru a fi fotografiat, iar cabana forestieră pe care o întreținea le servea arheologilor ca adăpost.
Vasile Floran, paznicul care a descoperit o comoară
În anii ’70, un alt personaj pitoresc îi întâmpina pe turiști la Sarmizegetusa Regia, îmbrăcat în straie populare, care îl făceau să pară un dac coborât direct de pe Columna lui Traian.
„La faţa locului nu l-am mai găsit decât pe Vasile Floran, om de 52 de ani care de 14 ani îndeplineşte funcţia de paznic al cetăţii, un ţăran mucalit pe care, pentru că este îmbrăcat numai în straie albe tradiţionale, însoţitorii noştri l-au botezat dacul. Ne spune că vin, totuşi, în jur de 1.500-2.000 de oameni în fiecare vară la Sarmizegetusa şi mai toţi întreabă de hărţi, pliante, ghiduri-lucruri care le-ar putea explica mai pe înţelesul lor ceea ce văd dar şi ceea ce ar trebui să vadă, lucruri care însă, bineînţeles, nu are cine să le dea”, informa Flacăra, în 1976, într-un reportaj semnat de Dumitru Graur.
Vasile Floran. Foto: Cornelius Ionescu.
Vasile Floran le arăta turiștilor monumentele prețioase Regia și locurile mai puțin călcate din cetatea dacică.
„Vasile Floran scormoneşte pământul cu mâinile sale bătucite de ţăran învăţat cu coasa şi lopata, îl caută parcă de vreo comoară ascunsă sub lespezile groase de piatră, în locuri numai de el ştiute. Scoate în cele din urmă un pumn negru de pământ, reavăn, dar ne spune că-i… grâu — şi este într-adevăr, vom vedea şi mângiia în palme grâul dacic, înnegrit şi ars sub pământ în cele două milenii de aşteptare în hambarele distruse de războaie şi uitate de ceilalţi stăpâni ai cetăţii” arăta Dumitru Graur.
În anii ’70, localnicul i-a condus pe arheologi spre o descoperire prețioasă, un atelier metalurgic al dacilor, din care s-au păstrat peste o tonă de unelte, lupe și alte obiecte de fier, dar și alte materiale arheologice.
„Semnalarea descoperirilor a venit de la Vasile Floran, paznicul Sarmizegetusei, care a adunat și cea mai mare parte a pieselor de fier scoase la lumină de „săpăturile“ buștenilor pe unul dintre drumurile de exploatare. Nu a putut fi recuperată o nicovală mare, pierdută undeva pe pantele muntelui de un muncitor forestier”, informa în 1975, arheologul Ioan Glodariu, coordonatorul șantierului arheologic din cetățile dacice.
Lucreția Râmbeta, doamna munților din Sarmizegetusa Regia
Din anii ’90, timp de aproape două decenii, Lucreția Râmbetea, o localnică din Grădiștea de Munte, a îngrijit Sarmizegetusa Regia.
Pentru a ajunge în cetate, de la casa sa aflată pe un deal, apropiat de cetatea dacică fețele Albe, Lucreția parcurgea zilnic, dus – întors, aproape 14 kilometri.
A văzut şi a ascultat și ea o mulţime de lucruri cu totul ieşite din comun despre cele două aşezări.
Lucreția Râmbetea. Foto: Daniel Guță
„Lucreţia Râmbetea a bătut zilnic drumul către fosta capitală a Daciei, Sarmizegetusa Regia, pentru a întreţine un vestigiu istoric înscris pe lista patrimoniului mondial UNESCO. Prin ploaie sau pe arşiţa verii, prin zăpadă, până la genunchi sau prin noroaiele munţilor, a plecat zilnic de acasă pentru a-şi face datoria, fără să aştepte vreo răsplată pentru asta. S-a întâlnit cu toate jivinele pădurii şi nu s-a temut de ele. În fiecare zi pleca de acasă şi bătea, cu piciorul, şapte kilometri până la locul ei de muncă. Acolo cosea iarba, iar unde nu putea o smulgea cu mâna. Curăţa monumentele de muşchi şi întreg locul de mizeriile lăsate de turişti. A măturat toamnă de toamnă frunzele căzute pe monumente, într-o luptă inegală cu vântul care le aducea înapoi”, o prezentau în 2013, inițiatorii unei campanii civice numită „Premianţii fără premii”, organizată atunci la Deva.
