La
data de 16 martie 1457 a avut loc decapitarea lui Ladislau de
Hunedoara, fiul cel mare al lui Iancu de Hunedoara și fratele lui
Matia (Corvin). Este o zi neagră, în care s-au stins din viață
numeroase personalități marcante autohtone și internaționale,
printre care, politicianul francez, Jean Monnet și sculptorul
Constantin Brâncuși. Totodată, a avut loc lansarea unui celebru
film românesc.
Familia lui Jean Monnet deținea o întreprindere care se ocupa de comercializarea coniacului
1457: Execuţia lui Ladislau de Hunedoara, fiul cel mare al lui
Iancu de Hunedoara
Ladislau
de Hunedoara, fiul cel mare al celebrului Iancu de Hunedoara și al
Elisabetei Szilágyi, s-a născut într-o familie cu o puternică
influență în politica Ungariei secolului al XV-lea. El a fost
fratele mai mare al lui Matia, care ulterior avea să devină regele
Ungariei sub numele de Matia Corvin.
Ladislau de Hunedoara FOTO Facebook/ Muzeul Castelul Corvinilor
De
la o vârstă fragedă, Ladislau a fost implicat în campaniile
militare ale tatălui său împotriva Imperiului Otoman. În 1448, a
fost lăsat ca zălog în mâinile lui Gheorghe Brankovici, despotul
Serbiei, pentru o perioadă. Ulterior, în 1452, a făcut parte din
delegația care l-a însoțit pe regele Ungariei, Ladislau al V-lea
Postumul, la Viena, pentru a-l primi înapoi pe tron, notează
historia.ro.
După
moartea lui Iancu de Hunedoara în august 1456, soarta lui Ladislau
și a fratelui său Matia a fost determinată de ambițiile politice
ale familiei și de rivalitățile interne. În octombrie 1456,
regele Ladislau al V-lea l-a numit pe Ulrich Cillei, un dușman al
Corvinilor, în funcția de căpitan general al țării, iar regele a
venit să preia cetățile din mâna Corvinilor.
O
confruntare crucială a avut loc la Belgrad, unde Ladislau de
Hunedoara s-a confruntat cu Ulrich Cillei și adversarii săi. Prin
planificare și determinare, Ladislau a reușit să își asigure
supremația și să îl elimine pe Cillei, care a fost asasinat de
către oamenii săi.
Cu
toate acestea, anul următor a adus o schimbare dramatică. Ladislau
și Matia au fost arestați în Buda sub pretextul organizării unei
cruciade. Fără știrea lor, au fost supuși unei judecăți
înșelătoare și la 16 martie 1457, în Piața Sf. Gheorghe din
Buda, Ladislau de Hunedoara a fost decapitat. El avea vârsta de doar 24
de ani.
Moartea
sa tragică a fost un moment crucial în istoria Ungariei,
reprezentând sfârșitul unei ere tumultuoase pentru familie. După
înscăunarea lui Matia ca rege în 1458, Ladislau a fost înmormântat
în catedrala Sfântul Mihail din Alba Iulia, alături de tatăl său
și de unchiul său, Ioan cel Tânăr. Astfel, destinul său a fost
tragic, dar memoria sa a continuat să trăiască în istoria
Ungariei.
1821: Tudor Vladimirescu a lansat „Proclamaţia către
bucureşteni”
Tudor Vladimirescu, ajuns la Bolintin, a lansat „Proclamaţia către
bucureşteni”, prin care îi chema la lupta antiotomană; data
(16.III.1821) este înscrisă şi pe documentul programatic al
Revoluţiei de la 1821, intitulat „Cererile norodului românesc”.
La 21 martie intră în Bucureşti, iar în următoarele zile își
așază tabăra militară pe platoul de lângă Mănăstirea
Cotroceni, lăsând garnizoane de panduri şi la mănăstirile Mihai
Vodă, Antim şi la Mitropolie.
Textul proclamației a fost următorul: „Către toţi locuitorii
din oraşiul Bucureştilor, parte bisericească şi mirenească,
boierească şi negustorească, şi către tot norodul.Pricinile care
m-au silit a apuca armele, sânt: pierderea privilegiurilor noastre
şi jafurile cele nesuferite care le pătimea fraţii noştri. Mai
naintea intrării mele în Bucureşti, cu cale am socotit să vă
vestesc mai întâi ca din partea norodului uitare de istov celor mai
nainte lucrate; şi să vă chiem pe toţi ca să vă uniţi cu
norodul şi să lucraţi cu toţii dinpreună obşteasca fericire,
făr’ de care norocire în parte nu poate fi.
Fraţilor! Câţi n-aţi lăsat să se stingă în inimile dv.
sfânta dragoste cea către patrie, aduceţi-vă aminte că sunteţi
părţi ale unui neam; şi că, câte bunătăţi aveţi, sânt
resplătiri din partea neamului către strămoşii noştrii pentru
slujbele ce au făcut. Ca să fim şi noi vrednici acestei cinstiri
ale neamului, datorie netăgăduită avem să uităm patimele cele
dobitoceşti şi vrăjbele care ne-au defăimat atât, încât să nu
mai fim vrednici a ne numi neam. Să ne unim dar cu toţii, mici şi
mari, şi ca nişte fraţi, fii ai unia maici, să lucrăm cu toţii
împreună, fieştecare după destoinicia sa, câştigarea şi
naşterea a doua a dreptăţilor noastre.
Vericarele va îndrăzni a face cea mai mică împotrivire în
lucrarea acestei naşteri de al doilea, unul ca acela, fraţilor, să
se pedepsească cumplit ca să cunoască adevăraţii patrioţi şi
osârdia celor ce voiesc a sluji patriei cu dreptate şi făr’de
vicleşug, cu cale am găsit a se întări legătura cea de obşte
pentru binele norodului şi prin jurământ, care să şi trimite ca
să-l iscăliţi, adeveraţii fii ai patriei.”
1839: S-a născut Sully Prudhomme, scriitor francez, laureat al
Premiului Nobel pentru Literatură în 1901
Cunoscutul scriitor francez Sully Prudhomme (René-François-Armand
Prudhomme) s-a născut la Paris, în ziua de 16 martie 1839. Încă
din adolescenţă s-a arătat pasionat de ştiinţele exacte.
Sully Prudhomme FOTO Wikipedia
După un stagiu în administraţia uzinei metalurgice de la Creusot,
Prudhomme s-a consacrat literaturii, benefi ciind de o moştenire
care-i asigura independenţa materială. Şi-a prezentat primele
versuri în cadrul societăţii literare „Conference de La Bruyere”
şi a publicat volumul de versuri de factură parnasiană „Stances
et poemes” în 1865. În volumele următoare, „Les Solitudes”
(1869) şi „Les Vaines Tendresses” (1875), se manifestă un
lirism personal oarecum surprinzător la un poet etichetat ca
parnasian.
Evoluează către o poezie filosofico-didactică („La Justice”
în 1878, „Le Bonheur” în 1888), caracterizată de Ferdinand
Brunetiere ca o încercare laborioasă şi oarecum sterilă de a
rezuma în versuri „Critica raţiunii pure”. În „Le Zenith”
(1876), preocupările lui Proudhomme (care sunt şi cele ale epocii
lui) de a uni ştiinţa cu poezia în numele progresului devin şi
mai evidente.
În 1881, Prudhomme a fost ales membru al Academiei
Franceze, iar în 1901 a primit Premiul Nobel pentru Literatură,
motivaţia juriului Nobel, fiind: „ca o recunoaştere specială a
artei lui poetice vădind un înalt idealism, perfecţiune artistică
şi o rară îmbinare dintre calităţile inimii şi cele ale
intelectului.”, potrivit www.nobelprize.org.
A murit la 6
septembrie 1907.
1859: S-a născut Aleksandr Stepanovici Popov, inginer rus
Aleksandr Stepanovici Popov s-a născut la 4 martie 1859 (conform
calendarului iulian) sau la 16 martie 1859 (conform calendarului
gregorian) în satul Turinskie Rudniki, care astăzi poartă numele
de Krasnoturinsk, situat în regiunea Sverdlovsk din Munții Urali.
Aleksandr Stepanovici Popov FOTO Wikipedia
Provenind dintr-o familie cu rădăcini în tradiția religioasă,
fiind fiul unui preot, Popov a arătat încă de la o vârstă
fragedă un interes deosebit pentru științele naturii.
Tatăl său, conștient de potențialul său și dorindu-i o educație
solidă, l-a trimis la seminarul din Perm pentru studii teologice,
iar ulterior la prestigioasa Universitate de Stat din Sankt
Petersburg. A absolvit universitatea în anul 1882 și a început să
lucreze ca asistent în laboratoarele acesteia.
În timpul activității sale la universitate, Popov a continuat să
dezvolte experimentele inițiate de Heinrich Hertz, finalizând
construcția primului receptor radio, în 1894. Acest dispozitiv,
numit detector de unde electromagnetice sau coherer, a fost prezentat
Societății Ruse de Fizică și Chimie în 1895, marcând începutul
unei noi ere în comunicarea fără fir.
În 1896, Popov a realizat primele transmisii radio între clădirile
din capitala Rusiei, iar ulterior a efectuat comunicări reușite
între o navă și o stație terestră pe distanțe de până la 50
de kilometri. În 1900, a contribuit la salvarea echipajului navei
Admiral Apraksin, folosind tehnologia sa radio pentru a facilita
comunicarea în timpul unei situații de criză.
În ciuda contribuțiilor sale semnificative la dezvoltarea
tehnologiei radio, Popov nu a obținut recunoașterea pe care ar fi
meritat-o. Lipsa unei cereri de brevetare a invenției sale l-a
privat de cinstea de a fi recunoscut oficial ca inventator al
transmisiei radio.
În anul 1901, Popov a fost numit profesor la Institutul
Electrotehnic din Rusia, care ulterior a fost redenumit în cinstea
sa. În calitate de director al institutului, a continuat să își
dedice viața cercetării și educației în domeniul științei.
Tragica sa moarte a survenit în urma unei hemoragii cerebrale, la
data de 13 ianuarie 1905 (conform calendarului gregorian).
1897:
S-a
născut Margareta Sterian,
pictoriță și scriitoare
S-a
născut la Buzău.
A fost o pictoriță, scriitoare și traducătoare română de
origine evreiască.
Margareta Sterian -„Autoportret” FOTO Arhivă
Copilăria și educația sa au fost influențate de bunica sa, care a
avut grijă să-i ofere o educație aleasă. Margareta a absolvit
Școala Anglicană și apoi Școala Evanghelică din București, unde
a avut profesori precum Ioan Slavici și Richard Canisius. În timpul
vacanțelor, și-a dedicat timpul pregătirii artistice cu marele
artist Gore Mircescu.
Studiile sale au continuat în Franța, la Paris, unde a frecventat
Academia Ranson sub îndrumarea unor mari artiști precum Georges
Braque și Amedee de la Patelliere. Mai târziu, a studiat istoria
sculpturii la Ecole de Louvre sub îndrumarea lui Paul Vitry.
Margareta Sterian a fost o artistă prolifică, lucrând în diverse
medii artistice, inclusiv frescă, ceramică și ilustrație de
carte. A creat costume și decoruri pentru baletele Operei Române, a
publicat poezie, a scris proză și a tradus din literatura
universală.
În
perioada războiului, a fost persecutată din cauza originii sale
evreiești, pierzând o parte din avere și avându-i confiscate
bunurile după 1945. Cu toate acestea, a continuat să creeze și să
lucreze, revenind în atenția publicului după ani de marginalizare.
Alături
de poeta bucovineană de origine evreiască,
Dusza Czara-Rosenkranz, a publicat în 1935 antologia „Poezia
poloneză contemporană”.
În 1979, a publicat volumul de proze autobiografice „Oblic
peste lume”.
A fost căsătorită de două ori, prima dată cu un bancher din
Ploiești, iar a doua oară cu poetul, consilierul economic și
diplomatul, Paul Sterian.
După moartea ei în 1992, a fost înființată o fundație în
memoria sa, care acordă premii pentru creație muzeografică și
plastică ,începând cu anul 1993. De asemenea, liceul de artă din
orașul natal, Buzău, îi poartă numele.
Margareta Sterian a fost considerată unul dintre cei mai importanți
artiști români ai secolului XX, contribuind la dezvoltarea artei
plastice și la promovarea culturii românești în întreaga lume.
Opera sa rămâne o sursă de inspirație și un pilon al valorilor
culturale românești.
1914:
A
murit Charles Albert Gobat,
politician elvețian, laureat
al Premiului Nobel pentru Pace în 1902
Charles
Albert Gobat s-a născut la 21 mai 1843 în Tramelan, Elveția. A
fost fiul
unui pastor protestant și nepot al lui Samuel Gobat, un misionar
care a devenit episcop al Ierusalimului.
Charles Albert Gobat FOTO Wikipedia
A
urmat studiile la Universitatea din Basel, Universitatea din
Heidelberg, Universitatea din Berna și Universitatea din Paris. A
obținut doctoratul în drept, summa cum laude, de la Universitatea
din Heidelberg în 1867.
După absolvirea doctoratului, Gobat a început să practice dreptul
în Berna și a ținut cursuri despre dreptul civil francez la
Universitatea din Berna. Ulterior, a deschis un birou în Delémont,
în cantonul Berna, care în curând a devenit principalul birou de
avocatură din district.
După ce a practicat dreptul timp de cincisprezece ani, s-a implicat
în politică și educație. În 1882, a fost numit inspector școlar
al cantonului Berna, funcție pe care a deținut-o timp de treizeci
de ani. A fost un progresist în filosofia educațională și a
realizat reforme importante în sistemul educațional. Concret, el a
reformat sistemul de pregătire primară, a obținut sprijin bugetar
crescut pentru a îmbunătăți raportul dintre profesor și elev, a
susținut studiul limbilor moderne și a oferit elevilor o
alternativă la educația clasică tradițională, stabilind programe
de formare profesională și vocatională.
A fost apreciat pentru lucrarea sa erudită „République de Berne
et la France pendant les guerres de religion”, publicată în 1891,
și a obținut recunoaștere largă pentru „Istoria poporului
Elveției”, publicată în 1900.
De asemenea, a urmat o carieră în politică. A fost ales în Marea
Adunare a Bernului în 1882.
Din 1884 până în 1890, a fost membru al Consiliului de Stat al
Elveției, iar din 1890 până la moartea sa în 1914, a fost membru
al Consiliului Național, cealaltă cameră a corpului legislativ
central elvețian.
Atât în politică, cât și în educație, a fost un reformator
liberal.
În 1902, a inițiat mai multe legislații care aplicau principiul
arbitrajului în tratatele comerciale. Gobat a lucrat cu Uniunea
Interparlamentară, fondată de William Randal Cremer, laureat al
Premiului Nobel pentru Pace în 1903, în 1889.
În 1892, a devenit președintele celei de-a patra conferințe a
uniunii, care s-a ținut la Berna, și a fondat Biroul
Interparlamentar. A servit ca secretar general al biroului, un birou
de informații care se ocupa cu mișcările pentru pace, împăcarea
internațională și comunicarea între organele parlamentare
naționale. A treia conferință a uniunii, ținută la Roma în
1891, a stabilit Biroul Internațional pentru Pace, al cărui
director a fost Gobat când a primit Premiul Nobel pentru Pace în
1910.
Ulterior, după moartea lui Élie Ducommun în 1906, Gobat a preluat
conducerea Biroului Internațional pentru Pace.
Gobat a murit la 16 martie 1914, în Berna, Elveția. În timp ce
participa la o întâlnire a conferinței pentru pace din Berna, s-a
ridicat ca să vorbească, dar a căzut din picioare și a murit,
aproximativ o oră mai târziu.
1924:
S-a
născut Horia Şerbănescu,
actor
S-a
născut la Bucureşti. Şi-a făcut debutul pe scenă la vârsta de
cinci ani, în 1929, în spectacolul „Miss Revista”, de la
Teatrul „Cărăbuş”, potrivit site-ului https://
teatrultanase.ro/.
Horia Șerbănescu FOTO UNITER
A
jucat pe scena Teatrului din Sărindar (condus de Tudor Muşatescu)
şi pe scena de la „Teatrul nostru”, condus de Dina Cocea. La
acesta din urmă a activat ca actor, sufl eor, regizor de culise. S-a
transferat apoi la Teatrul Victoria.
Primul
mare succes al său a fost înregistrat la Grădina Volta Buzeşti cu
piesa „Profesorul de franceză” semnată de Tudor Muşatescu. A
format cupluri artistice cu Emil Popescu și apoi cu Radu Zaharescu.
Cu acesta din urmă se bucură de un mare succes la Teatrul de
Revistă „Constantin Tănase”. Ulterior, Horia Şerbănescu şi
Radu Zaharescu vor fi nelipsiți din emisiunile de divertisment ale
Televiziunii Române și din cele umoristice de la Radio.
Din
filmografia actorului amintim: „Răsună valea” (1949),
„Directorul nostru” (1955), „Telegrame” (1959), „Politică
şi delicatese” (1963), „Paşi spre lună” (1963), „Mofturi
1900” (1964), potrivit volumului „1234 cineaşti români” (Ed.
Ştiinţifi că, Bucureşti, 1996). A jucat în spectacolele de
teatru „Pe aripile Revistei”, „Vitamina M… Muzica!”, „Horia
şi Radu îşi asumă riscul”, „Carnaval la Tănase”, „Ca la
Revistă”, „Concertul tinereţii”, „Nepotul domnului
prefect”, „Rodia de aur”, „Miss Revista”, precizează
www.teatrultanase.ro.
A
murit la Bucureşti.
1957:
A
murit Constantin Brâncuşi, sculptor,
personalitate
a artei moderne
Constantin
Brâncuși, cunoscut drept unul dintre cei mai mari sculptori și
gânditori ai lumii, s-a născut pe 19 februarie 1876 în Hobița, un
sat din Gorj, la numai 25 de kilometri distanță de Târgu Jiu.
Constantin Brâncuși FOTO Arhivă
Tatăl
său, Nicolae Radu Brâncuși, era cioplitor în lemn, iar mama,
Maria, casnică. La vârsta de nouă ani a rămas orfan de tată, iar
la unsprezece ani a fugit pentru prima dată de acasă.
În urma aventurilor sale, Brâncuși s-a angajat ca vopsitor de lână
într-o boiangerie și apoi ca servitor într-un han din Slatina. Cu
timpul, și-a urmat pasiunea pentru sculptură și a câștigat
recunoaștere pentru talentul său. La vârsta de 18 ani, a fost
înscris la Școala de Arte și Meserii din Craiova, iar mai târziu,
la Școala de Arte Frumoase din București.
În 1904, la vârsta de 27 de ani, Brâncuși a plecat pe jos la
Paris, unde și-a continuat studiile la Școala de Arte Frumoase. În
capitala franceză, a intrat în contact cu cercurile artistice și a
început să-și contureze propriul stil. În 1907, a lucrat pentru
scurt timp în atelierul lui Auguste Rodin, dar a ales să-și urmeze
propriul drum artistic.
De-a lungul carierei sale, Brâncuși a creat opere memorabile,
precum „Sărutul” și „Cumințenia Pământului” și a avut
un impact major asupra sculpturii moderne. În 1920, a realizat prima
variantă a celebrei „Coloane a Infinitului”, iar în anii care
au urmat a continuat să creeze lucrări inovatoare și provocatoare.
În 1937 și 1938, la invitația Ligii Femeilor Gorjene, Brâncuși a
realizat celebrul ansamblu monumental de la Târgu Jiu, care include
„Poarta Sărutului”, „Aleea Scaunelor”, „Masa Tăcerii”,
precum și „Coloana Infinitului”. Aceste lucrări reprezintă un
omagiu adus eroilor căzuți în Primul Război Mondial și sunt
considerate capodopere ale artei moderne.
„Poarta Sărutului”, Târgu Jiu FOTO Arhivă
Brâncuși a trăit și a creat în Paris până la sfârșitul
vieții sale. A murit la 16 martie 1957 și este înmormântat în
cimitirul Montparnasse din Paris. Moștenirea sa artistică este una
impresionantă, iar operele sale sunt apreciate și recunoscute în
întreaga lume, fiind vândute cu sume exorbitante la licitații și
expuse în muzee prestigioase.
1965:
Lansarea filmului „Pădurea spânzuraților”
A
avut loc premiera filmului „Pădurea spânzuraţilor” după Liviu
Rebreanu, în regia lui Liviu Ciulei; filmul a obţinut Premiul
pentru regie la Festivalul de la Cannes.
VEZI FILMUL:
1979:
A
murit Jean Monnet,
om politic și diplomat francez
Politicianul
francez Jean Monnet, cunoscut pentru contribuţia sa extraordinară
la iniţierea demersurilor dedicate proiectului de construcţie
europeană, a rămas în istorie drept unul dintre părinţii
arhitecturii comunitare şi unul dintre cei mai importanţi oameni
politici
ai Europei postbelice.
Jean Monnet FOTO Arhivă
Jean Monnet, pe numele său complet Jean Omer
Marie Gabriel Monnet, s-a născut la 9 noiembrie 1888, în Cognac,
Franţa, conform www. biography.com şi www.nytimes.com.
A
fost trimis, la vârsta de 16 ani, de tatăl său la Londra pentru a
lucra într-o întreprindere a familiei, care se ocupa de
comercializarea coniacului, oportunitate care i-a îndrumat paşii
spre o carieră în afaceri, conform https:// europa.eu şi
https://jean-monnet.fr.
Fără
a se putea înrola în armată pentru a participa la operaţiunile
Primului Război Mondial, în 1914, a înaintat cererea pentru a se
ocupa de logistica proviziilor de război în relaţia cu Marea
Britanie. Apreciind abilităţile sale, preşedintele Franţei l-a
desemnat într-un post de intermediar economic în relaţia Franţei
cu aliaţii săi. În anul 1919, a ocupat funcţia de secretar
general adjunct şi consilier financiar al organizaţiei Ligii
Naţiunilor.
După
decesul tatălui său, în 1923, a revenit în localitatea natală,
în Cognac, şi a relansat afacerea familiei. A fost consultat pentru
consiliere în demersurile de reorganizare a fi nanţelor naţionale
din state est-europene, printre care Polonia şi România.
Deopotrivă,
a oferit consiliere guvernului chinez, a sprijinit reorganizarea
reţelei de cale ferată din China şi a ajutat la înfiinţarea
unei bănci în San Francisco. A colaborat cu executivul de la Londra
în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind trimis în SUA
pentru a gestiona achiziţionarea proviziilor de război. Jean Monnet
a fost şi consilier al preşedintelui american Roosevelt.
În
1943, a devenit membru al Comitetului Francez de Eliberare Naţională,
guvernul francez din exil la Alger. Cu prilejul unei reuniuni a
acestui comitet, la 5 august 1943, Monnet a subliniat necesitatea
ancorării păcii pe bazele principiului de suveranitate naţională,
iar soluţia avansată de acesta era reprezentată de constituirea
statelor europene într-o federaţie, conform portalului
https://europa.eu.
În
1944, şi-a asumat răspunderea pentru planul naţional de
modernizare şi dezvoltare pentru redresarea economiei franceze şi
reconstrucţiei postbelice a Franţei. Jean Monnet a contribuit la
realizarea şi la avansarea documentului intitulat Declaraţia
Schuman, discurs susţinut, la 9 mai 1950, de ministrul de externe
Robert Shuman în numele guvernului francez, prin care se propunea
plasarea întregii producţii germano-franceze de cărbune şi oţel
sub o Înaltă Autoritate pentru a se obţine un mecanism de control
asupra principalei industrii care alimenta sectorul de apărare din
cele două cele mai puternice ţări de pe continent. Această
iniţiativă viza modelarea în perspectivă a unei politici clare de
evitare a unui potenţial confl ict pe continent între cele două
puteri.
Proiectul
a fost primit favorabil de guvernele din Germania, Italia, Ţările
de Jos, Belgia şi Luxemburg. Astfel, Declaraţia a stat la baza
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului. În 1952, Jean
Monnet a devenit primul preşedinte al Înaltei Autorităţi a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, potrivit
https://jean-monnet.fr.
După eşecul proiectului Comunităţii
Europene de Apărare în 1954, Jean Monnet a înfi inţat Comitetul
de Acţiune pentru Statele Unite ale Europei pentru a revigora
spiritul integrării europene. A fost distins cu Premiul Wateler
pentru Pace în 1951 şi cu distincţia Karlspreis al oraşului
Aachen.
La
6 decembrie 1963, preşedintele american Lyndon B. Johnson l-a
decorat pe Jean Monnet cu Medalia Libertăţii. Pentru serviciile
sale în sprijinul comunităţii europene, Jean Monnet a fost distins
cu Premiul Robert Schuman al Universităţii Bonn în 1966. La 2
aprilie 1976, şefi i de stat şi de guvern europeni l-au distins pe
Jean Monnet cu titlul „Cetăţean de Onoare al Europei” pentru că
„şi-a dedicat mare parte din talentele sale cauzei europene şi
merită un însemn foarte special de recunoştinţă şi admiraţie
din partea Europei”. Comisia Europeană a denumit Clădirea Jean
Monnet corpul în care se află Directoratul general pentru
traduceri.
Marele
om politic şi diplomat francez Jean Monnet a murit la 16 martie 1979
în locuinţa sa din Houjarray, la 90 de ani, conform
www.nytimes.com. În acelaşi an, la 9 noiembrie, printr-o decizie a
preşedintelui Republicii Franceze, Francois Mitterand, rămăşiţele
lui Jean Monnet au fost depuse la Paris în Pantheon (memorial care
adăposteşte rămăşiţele pământeşti ale unor personalităţi
franceze marcante).
1995:
A
murit Magda Ianculescu,
soprană
Magda
Ianculescu, o soprană română de renume internațional, s-a născut
la 30 martie 1929,
la
Iași.
Magda Ianculescu FOTO Jurnal FM
Studiile
sale muzicale au început la școala primară și Liceul „Oltea
Doamna” din Iași, iar în 1947 a continuat la Conservatorul de
Muzică și Artă Dramatică din București.
Cariera
sa artistică a fost una impresionantă, debutând încă din ultimul
an de studii la Teatrul de Operă și Balet din București. A
interpretat peste 50 de roluri, printre
care: Iaroslava din „Cneazul
Igor”
de Alexander Borodin, Mimi din „Boema”
lui Giacomo Puccini, Gilda din „Rigoletto”
de Giuseppe Verdi, Norina din „Don
Pasquale”,
de Gaetano Donizetti, Donna Elvira din „Don
Giovanni”,
Blonda din „Răpirea
din Serai”
şi Suzana din „Nunta
lui Figaro”
de
Wolfgang Amadeus Mozart.
Succesul
său a fost consolidat de parteneriatele cu artiști de marcă precum
Dan Iordăchescu, Nicolae Herlea și Valentin Teodorian, cu care a
format „garnitura de aur a Operei Române”.
Magda
Ianculescu a impresionat publicul și critica de specialitate cu
vocea sa excepțională, muzicalitatea fină și tehnica de cânt
desăvârșită. A avut o carieră internațională bogată,
interpretând pe scenele din Belgia, Italia, Rusia, Franța,
Cehoslovacia, Iugoslavia și altele. Repertoriul său divers
cuprindea peste 35 de roluri principale, de la opereta vieneză la
opera contemporană românească.
Pe
lângă cariera sa de interpretare, Magda Ianculescu a fost și
profesor la Conservatorul de Muzică din București între 1969 și
1977, contribuind la formarea și lansarea multor talente ale
teatrului liric românesc.
Artista
a fost distinsă cu numeroase premii și distincții de-a lungul
carierei sale, printre care se numără laureatele la Concursurile
internaționale din București, Praga și Varșovia între 1953 și
1955, titlul de Artist emerit în 1962 și Ordinul Meritul Cultural
clasa a II-a în 1971.
A
murit pe data de
16 martie 1995,
la București.
În
memoria sa, au fost instituite premii și concursuri, precum
Concursul național pentru voci feminine de operă „Magda
Ianculescu” și Premiul special la secțiunea canto a Concursului
de Interpretare muzicală „Romania” de la Tokyo, acordat în anul
2009.
2005:
A
murit Sergiu Cunescu, preşedinte de onoare al PSDR
S-a
născut la
București, într-o familie cu rădăcini sociale-democrate.
Sergiu Cunescu FOTO www.cdep.ro
Tatăl
său, Stavri, un jurist originar din Albania, a fost activ în
domeniul politic și social, având un parcurs marcat de perioade de
detenție din motive politice.
Sergiu Cunescu a urmat o carieră în inginerie, specializându-se în
motoare cu ardere internă. Încă din anii ’60 și până în anii
’80, a contribuit semnificativ la industria auto românească, fiind
implicat în procesul de omologare a prototipurilor Dacia și Oltcit
și contribuind la realizarea primelor troleibuze și autobuze
românești.
Pe lângă activitatea sa profesională, Cunescu s-a implicat și în
viața politică. În 1990, împreună cu alți veterani ai
social-democrației românești, a înscris Partidul Social Democrat
Român (PSDR), continuatorul legitim al PSDI.
A fost președinte al PSDR între 1990 și 2000, jucând un rol
important în opoziția politică față de Frontul Salvării
Naționale și promovând valorile social-democrate în contextul
tranziției post-comuniste.
Sub conducerea lui Cunescu, PSDR a devenit membru cu drepturi depline
în Internaționala Socialistă și a adoptat o platformă bazată pe
principiile social-democrației moderne, în opoziție cu ideile
marxiste. A militat pentru libertate, echitate și solidaritate și
s-a implicat în lupta împotriva foștilor comuniști.
Sergiu Cunescu a decedat la vârsta de 82 de ani, pe 16 martie 2005,
fiind înmormântat în Cimitirul Bellu ortodox din București. Pe
lângă activitatea sa în inginerie și politică, Cunescu a fost un
pasionat de alpinism și a fost primul președinte al Clubului Alpin
Român după reînființarea acestuia în anii ’90.
2014:
Referendum pentru
anexarea
Crimeei
În
Crimeea, republică autonomă din Ucraina, s-a desfăşurat
referendumul privind alipirea la Rusia, scrutin denunţat de întreaga
lume şi susţinut de Moscova. Conform rezultatelor definitive,
96,77% din alegători au votat pentru anexarea la Rusia.
