Până să se generalizeze săptămâna de lucru de patru zile, apoi de trei, două, una și niciuna, și până să vedem roboții… robotind în locul oamenilor, care ar urma să trăiască din impozitarea mașinăriilor mai mult sau mai puțin inteligente, e nevoie să muncim ca să trăim. Doar că pentru îngrijorător de mulți indivizi, această afirmație e doar o rimă simpatică, lipsită de semnificație.
Potrivit Eurostat, România are cea mai mare pondere a tinerilor care nu vor să muncească din întreaga Uniune Europeană. E vorba de generațiile cuprinse între 15 și 29 de ani, tot mai puțin interesate de a-și câștiga traiul cu sudoarea frunții, la propriu sau la figurat. Această dezolantă realitate a fost analizată de specialiști, întoarsă pe toate părțile, doar-doar i se vor găsi rădăcinile și, eventual, și leacul. Pentru că dincolo de supraviețuire, dincolo de a obține cinstit bani pentru a te întreține, a lucra cu plăcere înseamnă de cele mai multe ori și a-ți da un sens vieții, a simți că ești parte dintr-un efort colectiv care face societatea să funcționeze și să evolueze. Și nu e deloc întâmplător că se înmulțesc cazurile de tulburări psihoafective în rândul tinerilor debusolați, trăind „la întâmplare” și căutându-și împlinirea în zone periculoase, fals răsplătitoare, precum dependențele, de la droguri la alcool și păcănele.
Pentru România, faptul că din totalul tinerilor, ponderea celor care nu erau încadraţi profesional şi nu urmau niciun program educaţional sau de formare (așa-numita categorie NEET’s – acronimul pentru sintagma „Not in Education, Employement or Training“) a fost, în 2022, de 19,8% (față de 12,3% Slovacia și 4,2% Olanda, sau față de 11,7% media europeană) este cu atât mai alarmant cu cât e vorba de o creștere semnificativă în cursul unui deceniu. Iar explicațiile sunt variate. Bunăoară, în plan educațional, ele sunt legate de creșterea analfabetismului funcțional și de abandonul școlar, dar și de necorelarea dintre ceea ce se învață în școală și nevoile pieței muncii. Pe de altă parte, există și argumente de natură economică: sărăcia în muncă (salarii insuficiente pentru a asigura un trai decent, ceea ce demotivează șomerii să-și caute un job), dezechilibrul dezvoltării economice la nivel național și, implicit, lipsa locurilor de muncă în zone apropiate de domiciliul celor inactivi, nepotrivirea dintre nivelul de pregătire al acestor tineri și ceea ce le trebuie potențialilor angajatori etc. În plus, parte dintre cei care încarcă statisticile românești nu se mai află în țară, ci sunt plecați în străinătate ca să-și găsească un rost temporar ori definitiv.
Dar trist este că, în multe cazuri, avem de-a face și cu o mentalitate păguboasă a neangajaților. Uneori, ea se traduce prin complacerea în munca ocazională, la negru, completată cu felurite ajutoare sociale. Alteori, ea înseamnă refuzul efortului de instruire profesională și de relocare în alt colț al țării. Sau, și mai rău, atitudinea pasivă poate echivala cu respingerea totală a ideii de a lucra. Visul multora este să facă bani ușor din influensăreală, tiktokăreală, combinații la limita dubiosului, orice în afară de a munci disciplinat câteva ore pe zi. Ori, atunci când totuși își caută de lucru fără prea mare tragere de inimă, mulți cad în capcana „misecuvenismului”. Cum bine remarca profesorul Daniel David, noua generație ar vrea ca primul salariu să îi permită să își cumpere direct casă și mașină, neînțelegând că poți ajunge și acolo, dar trebuie să crești treptat. „E un fenomen interesant că tinerii refuză să intre în câmpul muncii pentru un salariu decent, dar insuficient în raport cu așteptările adesea nerealiste pe care le au”, sublinia rectorul Universității Babeș-Bolyai.
Iar „misecuvenismul” trebuie corelat și cu alte bizarerii ale vlăstarelor nerezonabile. Ca de pildă nevoia de cocoloșeală. Un recent sondaj realizat în SUA printre manageri și executivi implicați în recrutare a arătat că 50% dintre aplicanții „boboci” au solicitat lefuri disproporționate față de priceperea lor, mulți au avut dificultăți în a menține contactul vizual în timpul interviului, iar destui s-au prezentat însoțiți de mama sau de tata. Tendința de supraprotecție se vede și în alt sondaj, efectuat de Institutul pentru Studierea Tineretului din Ungaria în 12 țări europene: Austria, Bulgaria, Cehia, Croația, Macedonia de Nord, Muntenegru, Polonia, România, Serbia, Slovacia, Slovenia și Ungaria. Potrivit acestei cercetări, în statele respective se consideră firesc ca părinții să-și sprijine financiar copiii și să le ofere o locuință până la vârsta de 24 de ani. La români, durata e și mai mare, ajungând la 26 de ani!
Probleme cu tinerii care evită munca au însă și Germania, și Austria, și Marea Britanie. În Germania, sunt vacante circa două milioane de joburi, la care nu se înghesuie nimeni, motiv pentru care se caută angajați extracomunitari, în Austria nu se găsesc nici măcar muncitori necalificați, așa că autoritățile vor să importe mână de lucru din India, iar un studiu de la City & Guilds a relevat faptul că unul din zece tineri britanici care nu au intrat încă pe piața muncii nici n-are de gând s-o facă.
Prin urmare, alergia la serviciu nu e o molimă cu răspândire națională, ci se manifestă în mai toată lumea civilizată. Iar acești indivizi cu vocația confortului și congenerii lor vor modela curând lumea nouă. Să sperăm totuși că ea nu va arăta ca „minunatul” model imaginat de Aldous Huxley.
