La 30 mai 1431, Ioana d’Arc, eroina naţională a Franţei, a
fost acuzată de erezie și arsă pe rug, iar în anul 1672 s-a născut țarul Petru
cel Mare.
1431: Ioana d’Arc,
eroina naţională a Franţei, a fost acuzată de erezie și arsă pe rug
Ioana d’Arc este una
din figurile emblematice ale Franței și sfântă a Bisericii Catolice dar și
foarte controversată întrucât unii autori au considerat că era schizofrenică
(auzea voci). A fost supranumită de naționaliștii francezi „Fecioara din
Orleans” și i s-a atribuit faptul că, în urma unor viziuni, Dumnezeu i-a spus
să elibereze pământurile Franței care erau dominate de Anglia după Războiul de
100 de ani (1337–1453).
Ioana d’Arc
Ioana d’Arc s-a născut în anul 1412, în Burgundia, la
Domremy. A copilărit într-o Franță devastată de război, pentru că regii
Angliei, urmași ai ducelui de Normania, William Cuceritorul, aveau pretenții la
coroana franceză. Armata engleză, sprijinită de ducele de Burgundia, ocupase o
mare parte din teritoriul Franței. Mai mult, moartea regelui francez Carol al
VI-lea a complicat situația și mai mult. Fiul său fusese renegat de mama sa,
Regina Isabela, care susținea pretențiile la tronul francez ale regelui englez
Henric al V-lea, căsătorit cu o principesă franceză. Viitorul rege Carol al
VII-lea al Franței controla doar teritoriul de la sud de Loara.
În anul 1429, o tânără de 16 ani, Ioana d’Arc, a avut o
viziune și a mers la viitorul rege ca să i-o împărtășească. Se spune că acesta
a încercat să îi joace o farsă și s-a deghizat, însă Ioana d’Arc l-a recunoscut, după un semn divin, și i-a
dezvăluit patru profeții.
Cazul tinerei a stârnit vâlvă, iar Ioana d’Arc a fost
interogată de clerici și de teologi, care în cele din urmă au fost convinși de
răspunsurile ei. Tânăra a primit o armură, un drapel, precum și dreptul de a
conduce o armată. Ea a reușit să stârnească o adevărată fervoare religioasă și
a pornit să elibereze Orleans-ul, asediat de multă vreme de englezi.
A obținut o victorie cu un imens impact psihologic, pentru
că era pentru prima dată după multă vreme când francezii îi învingeau pe
englezi. Trupele franceze au prins curaj, astfel încât au urmat și alte
victorii, în urma cărora Ioana d’Arc a impus ungerea ca rege a principelui
Carol al VII-lea, act ce i-a oferit regelui statutul de suveran legitim.
După încoronarea de la Reims, Ioana d’Arc a încetat să mai
audă vocile divine care îi conduseseră acțiunile. Ea a mai participat la o
serie de lupte, însă fără prea mare succes. În 24 mai 1430, Ioana d’Arc a fost
luată prizonieră de un cavaler burgund și apoi a fost vândută regelui Angliei.
Ea era convisă că va fi răscumpărată de Regele Franței, însă
Carol al VII-lea a refuzat să o ajute pe cea căreia îi datora tronul. Într-un
proces controversat, Ioana d’Arc a fost judecată de Inchiziție sub acuzația de
erezie și condamnată la ardere pe rug. Execuția a avut loc în 30 mai 1431. A
murit cu numele lui Isus Crisos pe buze.
Ioana d’Arc a intrat în legendă, pentru că intervenția ei a
schimbat soarta războiului, câștigat de francezi. După secole, în anul 1909,
Biserica a recunoscut greșeala comisă de Inchiziție, iar Ioana d’Arc a fost
beatificată. În anul 1920, Papa Benedict al XV-lea a decis sanctificarea
eroinei.
1672: s-a născut țarul Petru cel Mare
Impresia pe care Petru I o făcea asupra contemporanilor săi
era aceea a unei enorme forţe şi energii. Având aproape doi metri înălţime şi
fiind bine clădit, ţarul poseda o uimitoare putere fizică şi vigoare şi era
într-o continuă stare de activitate, asumându-şi sarcini efectuate în mod
normal de mai mulţi oameni. Puţini ruşi puteau să ţină pasul cu monarhul lor în
multiplele sale îndeletniciri şi, într-adevăr, cum acesta mergea cu paşi mari
şi repezi, trebuiau să alerge după el pentru a putea continua conversaţia.
Petru cel Mare (Wikipedia)
În afară de calităţile sale fizice extraordinare, Petru I
prezenta şi calităţi intelectuale remarcabile. Ţarul dovedea o curiozitate
intelectuală nelimitată, dublată de o uimitoare capacitate de a învăţa. A
început să participe personal la tot felul de activităţi de stat, tehnice,
speciale sau generale, s-a implicat profund în diplomaţie, administraţie,
justiţie, finanţe, comerţ, industrie, educaţie şi, practic, în toate problemele
de stat. În politica sa de reforme, ţarul aprecia totdeauna sfaturile
competente, dar era şi independent în gândire şi nu ezita să-şi adapteze proiectele
la situaţia respectivă, scrie Historia.
Petru I a devenit şi un perfect comandant militar. El a
studiat profesiile de militar şi de marinar, făcând parte mai întâi din trupe
şi învăţând mânuirea fiecărei arme înainte de a deveni ofiţer. Monarhul a
obţinut gradul de general deplin după victoria de la Poltava şi pe acela de
amiral după încheierea victorioasă a marelui război nordic.
În plus, suveranul şi-a găsit timp să înveţe aproximativ
douăzeci de meserii diferite, şi se mândrea cu capacitatea sa de a face aproape
de toate, de la un vapor la o pereche de pantofi. Cu propriile sale mâini, el
scotea dinţii curtenilor săi şi le tăia bărbile.
Potrivit firii sale, el dorea să fie peste tot, să vadă
totul singur, să călătorească neobosit prin vastul său stat, cum nu mai făcuse nici un alt
monarh moscovit. În mod cu totul deosebit, el a călătorit de două ori în Vest
pentru a învăţa, în 1697-1698 şi în 1717.
1778: a murit scriitorul Voltaire
S-a născut la Paris. A făcut studii la Colegiul Louis le
Grand. S-a dedicat literelor. Conflictul cu cavalerul de Rohan a dus la
exilarea sa în Anglia, unde i-a cunoscut pe Pope şi Swift, fiind profund
impresionat de creaţia lor literară. Dar ceea ce l-a cucerit în primul rând în
Anglia a fost modul de organizare a societăţii şi sistemul parlamentar. La
aceste prime impresii se adaugă cunoaşterea scrierilor ştiinţifice ale lui
Newton şi a operelor filosofi ce ale lui J. Locke, care vor exercita o profundă
influenţă asupra formaţiei sale intelectuale. Rodul acestor idei şi convingeri
va fi însumat în „Scrisorile filosofice” (1734).
Voltaire
Condamnarea „Scrisorilor filosofice” şi considerarea
autorului ca tip subversiv îl vor determina pe Voltaire să părăsească Parisul,
stabilindu-se la Cirey, alături de marchiza de Chatelet, pentru care va scrie
„Filosofia lui Newton” (1738). Corespondenţa cu regele Frederich al II-lea şi
propunerile acestuia de a veni la Berlin modifică o anumită vreme situaţia
scriitorului şi în Franţa. Ales la Academia franceză, numit istoriograf al
regelui, Voltaire a traversat o scurtă etapă de glorie oficializată, după care,
în urma unei alte rupturi cu cei de la curte, scriitorul pleacă la Berlin
(1750), unde Frederich al II-lea îi acordă titlul de şambelan. Conflictul cu
regele Prusiei încheie perioada de la Berlin (1753), unde a publicat „Secolul
lui Ludovic al XIVlea”.
Dornic de independenţă, scriitorul îmbogăţit îşi va cumpăra
un domeniu lângă Geneva pe care îl va numi Delices, de unde revine în Franţa,
la Ferney, abia în 1759. Dintre scrisorile filosofice menţionăm „Tratatul
despre toleranţă” (1763), „Chestiuni despre enciclopedie” (1764), la care se
adaugă şi alte articole ce duc la „Dicţionarul filosofiei”.
„Tratatul de metafizică” a fost publicat postum.
1846: s-a născut Peter Carl Fabergé
Peter Carl Fabergé, cunoscut de asemenea sub numele de „Karl
Gustavovici Fabergé”, (n. 30 mai 1846 – d. 24 septembrie 1920) bijutier rus,
cunoscut îndeosebi pentru „Ouăle Fabergé”, bijuterii realizate din metale și
pietre prețioase, la baza cărora se află tradiția pascală.
Peter Carl Faberge era un maestru bijutier cu origini
germane şi baltice. Era fiul lui Gustav Faberge, la rândul său un faimos
bijutier, şi al lui Charlotte Jungstedt. Peter Carl Faberge s-a născut în Sankt
Petersburg, acolo unde tatăl său a deschis un atelier de bijuterii devenit
faimos. În 1860, familia Faberge s-a retras în Germania lăsând afacerea pe mâna
unui partener rămas la Sankt Petersburg. Carl a împărtăşit pasiunea tatălui
pentru bijuterii şi a urmat şcoli importante de bijutieri din Germania.
În 1882, preia afacerea familiei şi se întoarce la Sankt
Petersburg. Se dovedeşte a fi unul dintre cei mai talentaţi bijutieri şi
primeşte titlul de „Maestru Aurar”. După 1885, devine bijutier al casei imperiale.
Pe lângă faimoasele ouă imperiale, Faberge a realizat sute de alte bijuterii
mai ales pentru capete încoronate şi membri ai caselor nobiliare. După
Revoluţia rusă fuge în ţările baltice, iar mai apoi către Elveţia. Nu-şi va mai
reveni niciodată după şocul pierderii afacerii. Moare în anul 1920.
Povestea ouălor Faberge începe în anul In 1885, când ţarul
rus Alexandru al III-lea a dorit să-şi impresioneze soţia, cu ocazia Paştelui,
cu un cadou deosebit. Ţarina Maria Fedorovna trăise mai mult la Copenhaga, în
Danemarca, înainte să se căsătorească cu Alexandru al III-lea, iar acest dar ar
fi fost o urare de bun venit. Aşa că împăratul rus a apelat la un bijutier
faimos din Sankt Petersburg, Peter Carl Faberge să-i facă o bijuterie cu
tematică pascală. Faberge a preferat să confecţioneze un ou simplu, alb la
exterior şi căptuşit cu aur, pe interior. Oul se deschidea iar în interior se
afla o găinuşă din aur, în miniatură.
Găinuşa avea o coroană minusculă cu diamante şi un pendant
cu rubin. Bijuteria a fost atât de reuşită încât a impresionat-o extrem pe
împărăteasă, dar şi întreaga curte imperială. Ţarul a fost atât de mulţumit
încât a ajuns să comande în fiecare an câte un astfel de ou, evident lucrat în
mod diferit, şi cu tematici diverse. Iniţial, ţarul dădea indicaţiile privind
decoraţiile sau tematica, dar mai apoi Faberge a primit mână liber să-şi dea
frâu liber imaginaţiei.
1929: s-a născut dizidenta anticomunistă Doina Cornea
S-a născut la Braşov în 30 mai 1929. Părinţii (Iacob şi
Maria) aparţineau nivelului mediu al societăţii transilvane interbelice, fiind
de confesiune greco-catolică. În 1948 a devenit studentă în Cluj, la Facultatea
de Litere, secţia franceză-italiană.
A absolvit facultatea în 1952, devenind (în acelaşi an)
profesoară de franceză la o şcoală din oraşul Zalău. Aici s-a căsătorit cu
avocatul Cornel Leontin Iuhas cu care a avut doi copii: Ariadna (n. 1954) şi
Leontin Horaţiu (1956)
Cu sprijinul profesorului Henri Jacquier în anul 1959 a
devenit asistent la Catedra de Franceză a Universităţii din Cluj. Pentru că a
refuzat să intre în U.T.M. şi mai târziu în P.C.R. cariera universitară i-a
fost blocată la gradul de asistent până la pensionarea abuzivă din anul 1983.
Doina Cornea
A devenit oficial opozant al regimului comunist în august
1982. Atunci postul Radio Europa Liberă îi publica primul text critic la adresa
realităţilor din România comunistă şi care era intitulat Scrisoare către cei ce
n-au încetat să gândească. Până în decembrie 1989, Radio Europa Liberă şi alte
importante ziare occidentale aveau să publice/difuzeze în jur de 30 de texte
ale Doinei Cornea în care era criticat regimul comunist şi Nicolae Ceauşescu.
Împreună cu fiul său a participat la revoluţia din Cluj cu
începere din 21 decembrie 1989. În 22 decembrie, fără a fi consultată, a fost
inclusă în Consiliul Frontului Salvării Naţionale. După demisia din F.S.N. şi
până după jumătatea anilor 90, activitatea internă şi internaţională a Doinei
Cornea a avut ca principal obiectiv democratizarea reală a României, prin
realizarea alternanţei la putere. În plan intern a devenit membru fondator al
G.D.S. şi al Alianţei Civice.
1945: începe procesul ziariștilor acuzați că s-au pus „în
slujba propagandei fasciste” și făcuți „criminali de război și vinovați de
dezastrul țării”
La 30 mai 1945 a început procesul ziariştilor acuzaţi de
ocupaţia sovietică pentru crime de război şi dezastrul ţării. Printre ziaristii
inculpaţi în acest proces s-au numărat Radu Gyr, Nichifor Crainic, Pan
Vizirescu, Pamfil Şeicaru.
Inculpaţii erau acuzaţi că „ prin articolele din ziare,
broşuri sau conferinţe, s-au pus în slujba propagandei fasciste sau hitleriste
şi ei au contribuit prin acţiunile lor la susţinerea unui regim odios şi a unei
politici externe nefaste, politică ce trebuia să aibă drept consecinţă antrenarea României într-o aventură
dezastruoasă şi prăbuşirea politică şi militară a ţării”.
Sentinţa a fost dată la 4 iunie 1945. Pamfil Şeicaru şi
Grigore Manoilescu, fugiţi din ţară, au primit pedeapsa cu moartea, iar
Nichifor Crainic şi Stelian Popescu au fost condamnaţi la muncă silnică pe
viaţă. Ceilalţi au primit condamnări între 12 şi 20 de ani.
Radu Gyr a fost condamnat la 12 ani de detenţie politică.
După ani grei de puşcărie la închisoarea Aiud, a revenit acasă în 1956, dar,
după doi ani, a fost arestat din nou şi condamnat la moarte pentru
poezia-manifest „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane“.
1960: a murit Boris Pasternak, poet, prozator și traducător
rus, laureat al Premiul Nobel
Boris Leonidovici Pasternak fost un poet și scriitor evreu
rus, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1958.
