Pe data de 11 aprilie s-au născut personalități autohtone de
excepție, care au contribuit semnificativ la dezvoltarea
literaturii, picturii și sportului românesc. Gogu (Gheorghe) Viziru
este deschizător al istoriei moderne a tenisului. Barbu Ştefănescu
Delavrancea a fost atât un scriitor remarcabil, cât și ministru, iar pasiunea lui Theodor Pallady pentru natură a
lăsat în urmă lucrări plastice încântătoare.
Gogu Viziru (primul stânga) cu fratele geamăn, Marin Viziru, Alexe Bardan și Ion Țiriac FOTO Arhivă
Sărbătoare ortodoxă: Sf. Ier. Calinic de la Cernica, episcopul
Râmnicului
Ziua educaţiei financiare
Ziua internaţională a pacientului cu Parkinson
1744: A murit Antioh Cantemir, scriitor şi diplomat rus de
origine română
S-a născut la Istanbul, în Turcia, fiind fiul mezin al lui Dimitrie
Cantemir, domnul Moldovei (1710-1711), şi al Casandrei, fiica lui
Şerban Cantacuzino. A studiat în Rusia cu savanţi străini
invitaţi aici pentru a constitui Academia de Ştiinţe, se arată în
„Dicţionarul scriitorilor români” (Ed. Fundaţiei Culturale
Române, Bucureşti, 1995).
Antioh Cantemir FOTO Wikipedia
Autor al unor scrieri originale, alcătuite din satire, fabule, patru
ode, două epistole, o încercare de poem închinat lui Petru I
(„Petrida sau descrierea în stihuri a morţii lui Petru cel Mare,
împăratul întregii Rusii”, 1730) şi epigrame.
A mai scris, între 1726 şi 1744, diverse poezii, fiecare
reprezentând la apariţie o inovaţie sub aspectul speciei sau al
versifi caţiei. „Corespunzând începuturilor poeziei culte ruse,
opera sa literară aparţine luminilor şi ilustrează o ipostază
din cele mai reprezentative pentru Europa la începutul veacului al
XVIII-lea”, se arată în sursa citată.
În 1730 a fost ambasador al Rusiei la Londra. A murit la Paris.
1834: A murit John Macarthur, agricultorul australian care a pus
bazele industriei lânii
S-a născut în 1767 lângă Plymoth, Devonshire. A urmat cursurile
unei şcoli particulare şi s-a înrolat în armată în 1782 ca
stegar, dar a renunţat pentru că era prost plătit. În 1783, a
plecat să locuiască la Holsworthy în Devonshire.
John Macarthur FOTO Wikipedia
În 1788, se reîntorce în armată, iar în iunie 1789 este numit
locotenent în corpul de armată „The New South Wales” în
Australia. În februarie 1793, Macarthur este numit inspector al
lucrărilor publice şi primeşte 100 de acri de pământ lângă
Parramata.
Încă 100 de acri i-au mai fost acordaţi în aprilie 1794. A fost
ridicat la rangul de căpitan între iunie şi octombrie 1795. În
septembrie 1796, demisionează din funcţia de inspector. Din
septembrie 1795 începe să experimenteze creşterea oilor. A adus oi din India şi
din Irlanda.
În 1796, a obţinut câteva oi merinos de la Capul Bunei Speranţe.
Câţiva ani mai târziu a cumpărat nouă berbeci de la turma regală
şi astfel a ajuns să formeze o turmă din care s-a dezvoltat
industria lânii în Australia. A fost marea descoperire a lui
Macarthur. Mostre din cea mai fină lână pe care el o producea au
fost trimise în Anglia şi astfel a putut să demonstreze cât de
valoroasă este producţia lui.
1854: S-a născut Ioan S. Neniţescu, poet și dramaturg
S-a născut la Galaţi. A făcut studiile liceale la Galaţi şi
Iaşi, apoi cursurile Facultăţii de Litere din Iaşi, potrivit
dicţionarului „Membrii Academiei Române (1866-2003)” (Ed.
Enciclopedică/Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003).
Ioan S. Neniţescu FOTO Wikipedia
A participat ca voluntar la Războiul de Independenţă (1877-1878),
fi ind rănit la Griviţa. Îşi continuă studiile în Germania, la
Facultatea de Filosofi e din Berlin, iar în 1887 şi-a luat
doctoratul în filosofie la Leipzig cu o teză despre Spinoza.
A fost inspector şcolar la Bucureşti, în 1895, an în care publică
şi lucrarea „De la românii din Turcia europeană”, întocmită
în urma unei călătorii întreprinse în vederea cercetării
situaţiei şcolilor româneşti din teritoriile supuse Imperiului
Otoman, lucrare distinsă cu premiul „Năsturel-Herescu” al
Academiei Române.
A deţinut funcţii politice şi administrative, fiind deputat de
Covurlui şi prefect al judeţului Tulcea. În 1884, publică revista
„Ţara nouă”, pe care a condus-o timp de patru ani şi unde
publică mai ales studii şi articole de pedagogie, etică şi
sociologie.
În literatură se remarcă prin pasteluri şi poezii de dragoste,
publicate mai întâi în „Convorbiri literare”. Debutează
editorial în 1880, cu volumul de versuri „Flori de primăvară”.
A scris şi poezii patriotice, reunite în volumele „Şoimii de la
Războieni” (1882) şi „Pui de lei” (1891), precum şi câteva
piese de teatru, precum drama istorică „Radu de la Afumaţi”
(1897) sau comedia „Un singur amor”, reprezentată în 1897 pe
scena Teatrului Naţional din Bucureşti. Membru corespondent al
Academiei Române (18 mart. 1896).
A murit la Buzău.
1854: A murit Karl Adofl von Basedow, medic german
S-a născut la Dessau. A studiat medicina la Universitatea din Halle
(la sud de Dessau), unde a primit doctoratul în numele regelui
Prusiei la vârsta de 22 de ani.
Karl Adofl von Basedow FOTO Wikipedia
După absolvire, a plecat la Merseburg, unde a început practica
generală în 1822, potrivit www.whonamedit.com. Dr. Basedow a
efectuat chiar şi investigaţii post-mortem multora dintre pacienţii
săi.
Mişcat de moartea misterioasă a celui mai mic copil al său, a
făcut chiar el însuţi autopsia. În 1841, von Basedow a fost numit
Consilier Medical Regal, iar în 1848, a fost ales (existând şi
alţi opt concurenţi) ca medic de stat („Kreisphysikus”) pentru
districtul Merseburg, fi ind responsabil şi de spitalul municipal.
Tipic pentru angajamentul său în aspectele sociale ale medicinei au
fost eforturile sale de a pune capăt „alăptării necreştine de
către asistentele plătite” şi supravegherea mamelor adoptive de
către o poliţie de igienă pentru a proteja copiii are erau astfel
alăptaţi.
El a introdus testarea apei potabile şi a luptat vehement pentru a
interzice vopselele care conţin arsenic. Carl von Basedow a avut
cercetări ştiinţifice complexe şi variate, apărute în
aproximativ 60 de publicaţii, dintre care 47 sunt considerate
importante pentru perioada respectivă. Majoritatea contribuţiilor
sale au tratat subiecte legate de chirurgie, medicină internă şi
ginecologie/obstetrică. Cu toate acestea, au existat şi articole
despre boli de urechi, nas şi gât, boli oculare, dermatologie,
neurologie şi pediatrie.
Foarte importante la acea vreme au fost observaţiile sale asupra
efectelor nocive datorate evaporărilor din vopselele care conţineau
arsenic („Schweinfurther Grün”), potrivit www.eurothyroid.com.
Cu toate acestea, cea mai semnifi cativă din punct de vedere istoric
a fost detectarea şi prima descriere a „Boii Basedow” în martie
1840.
De fapt, el a fost primul care a defi nit legătura dintre cele trei
simptome caracteristice: exoftalmie, palpitaţii ale inimii şi guşă.
El a recunoscut acest sindrom – istorica „Triada Merseburger”,
aşa cum este numită în manuale – după ce a observat patru
pacienţi pe perioade de 11, 10, 5 şi 2 ani.
Cu toate acestea, nu a descris doar legătura dintre aceste simptome,
ci a încercat să explice şi mecanismele patofi ziologice ale
acestei combinaţii neobişnuite de organe bolnave. Conform titlului
„Exoftalmia prin hipertrofia ţesutului din orbită”, von
Basedow a recunoscut că exoftalmia nu se datora vreunei modifi cări
a globului ocular, ci mai degrabă ţesutului din spatele acestuia,
descoperid legătura care există între exoftalmie, altfel spus
simptomul „ochilor bulbucaţi”, şi forma de hipertiroidism
(boala lui Basedow).
Ulterior, a descoperit că iodul poate opri extinderea bolii şi a
simptomelor ce o însoţesc: nervozitate, mărirea glandei tiroide,
ritm cardiac accelerat şi slăbire accentuată. Fixarea iodului
radioactiv a devenit un mijloc de bază în exploatarea valorii
funcţionale a tiroidei la om.
A murit la 11 aprilie 1854, bolnav de tifos exantematic. Se infectase
cu acest microb în urma unei disecţii.
1858: S-a născut Barbu Ştefănescu Delavrancea, scriitor şi om
politic conservator
Barbu Ștefănescu Delavrancea s-a născut la 11 aprilie 1858, în
mahalaua Delea-Nouă, București, într-o familie modestă. Tatăl
său, Ștefan Tudorică Albu, provenea dintr-o familie de ciobani
vrânceni și lucra ca căruțaș de grâne. Mama sa, Iana (Ana), era
fiica văduvei Stana din Postrăvari.
Barbu Ştefănescu Delavrancea FOTO Arhivă
Copilăria lui Delavrancea a fost petrecută în ulița Vergului, în
apropierea tatălui său, iar primele lecții le-a primit de la
diaconul Ion Pestreanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou. A urmat
Școala de Băieți Nr. 4 și apoi Liceul „Sf. Sava“, unde s-a
remarcat pentru talentul său și pentru capacitatea de asimilare. A
debutat în literatură încă din perioada liceului, publicând
versuri în ziarul România liberă.
După absolvirea liceului, în 1882, s-a înscris la Facultatea de
Drept din București, obținând licența cu teza Pedeapsa, natura și
însușirile ei. În paralel cu studiile, a continuat să scrie și
să publice, devenind cunoscut sub pseudonimul Argus.
Debutul său literar oficial a avut loc în 1878, când a publicat
placheta de poezii „Poiana lungă.
Amintiri”. În 1885 a publicat volumul de
nuvele „Sultănica”,
iar în anii următori a continuat să cunoască succesul cu
scrierile sale. A fost redactor și colaborator la mai multe
publicații, precum România Liberă, Democrația și Voința
Națională, unde a publicat numeroase articole și cronici literare
și sociale.
În domeniul publicistic, Delavrancea a fost activ în dezbaterea
problemelor sociale și politice ale vremii, exprimându-și punctele
de vedere în articole dedicate sărăciei poporului și problemelor
rurale. A militat pentru dezvoltarea creației dramatice originale și
a sprijinit numeroși scriitori tineri.
În paralel cu activitatea publicistică, a continuat să scrie și
să publice literatură, remarcându-se prin nuvelele și povestirile
sale, precum „Hagi-Tudose” și „Trubadurul”.
Intră
în politică, iar
în
1899
este ales primar
al
Bucureștilor. Ulterior, a avut un mandat scurt de ministru al Lucrărilor Publice.
La 12
mai 1912,
ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și
dramaturg, scriitorul este ales membru al Academiei
Române,
urmând să rostească, peste un an, alocuțiunea omagială. În
ședința festivă în fața plenului întrunit la 22
mai 1913,
Delavrancea rostește discursul
„Din
estetica poeziei populare”,
care va avea un ecou deosebit în lumea literară. În presa timpului
sunt reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a
scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației
populare.
S-a
stins din viață pe data de 29 aprilie 1917, la Iași.
1871: S-a născut Theodor Pallady, pictor
S-a
născut la Iași. Tatăl
său, Ioan sau Iancu Pallady, era căsătorit cu Maria Cantacuzino,
sora diplomatului Neculai B. Cantacuzino. Copilăria lui Theodor a
fost marcată de traiul în mai multe locuri, incluzând moșia
familiei de la Perieni (Tutova) și orașul Iași.
Theodor Pallady, autoportret FOTO Wikipedia
După
absolvirea liceului „Sf. Gheorghe”
din București, Pallady a urmat inițial Școala de Poduri și Șosele
la dorința părinților săi, însă a părăsit-o ulterior pentru a
se înscrie la Politehnica din Dresda. Acolo, el a studiat ingineria
între 1887 și 1889, dar a luat și lecții de desen și pictură cu
Erwin Oehme. Recunoscându-i talentul artistic, Oehme l-a îndemnat
pe Pallady să se mute la Paris pentru a-și continua studiile de
artă.
În
Paris, Pallady a lucrat în atelierul lui Edmond Aman-Jean și s-a
înscris la prestigioasa Académie des Beaux-Arts. Ulterior, a
devenit elevul lui Gustave Moreau, alături de Henri Matisse, Georges
Rouault și Albert Marquet.
În
1904, s-a întors în România și a expus la Ateneul Român și la
Saloanele Oficiale, menținând însă legătura cu Parisul, unde a
organizat mai multe expoziții personale.
Pallady
a fost influențat de diverse curente artistice, dar și-a găsit
propriul drum în artă, combinând rigoarea școlii germane cu
simbolismul promovat de Moreau și experimentele fovismului. El a
fost profund influențat și de pictura lui Cézanne și de arta
medievală românească.
Cele
mai cunoscute lucrări ale sale sunt „Natură
moartă cu floarea-soarelui și ochelari”, o
reprezentare iconică a stilului său, în care poezia și armonia
naturii sunt transpuse pe pânză într-un mod remarcabil.
„Natură moartă cu floarea-soarelui și ochelari” FOTO MutualArt
De asemenea, peisajele
sale pariziene, în special cele din apropierea Senei, sunt
remarcabile prin captarea luminii și a culorilor naturii.
„Peisaj pe Sena”
Pentru
contribuția sa remarcabilă la arta românească, Pallady a fost
declarat membru post-mortem al Academiei Române,
în 2012.
La
vârsta de 85 de ani, a primit titlul de Maestru emerit al artei și
a organizat Expoziția retrospectivă „Theodor
Pallady”. A murit la 16 august 1956, la
București. Astăzi,
Muzeul „Theodor Pallady”
din București găzduiește o colecție impresionantă de lucrări
ale sale.
1924: S-a născut Gogu (Gheorghe) Viziru, personalitate marcantă
a tenisului românesc
S-a născut la 11 aprilie 1924, potrivit Enciclopediei Educaţiei
Fizice şi Sportului din România – Volumul II (Ed. Aramis,
Bucureşti, 2002).
Gogu Viziru FOTO Presamil.ro
Tatăl său, Nicolae, ţăran din Floreştii de Ilfov, a venit la
Bucureşti la începutul anilor 1920 şi, după ce a lucrat o vreme
ca salahor, a devenit îngrijitor de terenuri de tenis, meserie pe
care a practicat-o timp de 60 de ani. În primii ani s-a mutat cu
întreaga familie la Tenis Clubul Român (actualele Arene Progresul),
unde îngrijea cele 11 terenuri ale complexului sportiv.
De aici a început istoria modernă a tenisului şi, totodată, o
legendă ce a marcat sportul românesc: legenda celor trei fraţi
Viziru – Dumitru, Marin şi Gogu (ultimii fiind fraţi gemeni). A
început tenisul de mic, împreună cu fratele său Marin, ca băieţi
de mingi. La vârsta de şapte ani, a fost remarcat de campionul
american „Big Bill” Tilden (numărul 1 mondial la amatori şase
ani consecutivi, din 1920 până în 1925), într-o demonstraţie la
Bucureşti, în 1931. La 15 ani, Gogu Viziru a câştigat fi nala
campionatului naţional de juniori (1939).
În anul 1947, a câştigat primul său titlu de campion naţional la
seniori, performanţă pe care o va repeta de încă opt ori,
egalând, astfel, recordul lui Constantin Tănăsescu, un alt mare
campion, menţionează portalul www.csasteaua.ro. În anul 1949,
Viziru a fost numit şeful secţiei de tenis a Clubului Sportiv al
Armatei – Steaua, iar în 1951 a câştigat, la Berlin, alături de
fratele său, Marin, proba de dublu a Campionatelor Mondiale
Universitare.
Clasat pe locuri fruntaşe în turneele de tenis de câmp, ultima
oară terminând aa cincilea la Festivalul de la Moscova din 1957.
Gogu Viziru a participat şi la Turneele de la Roland Garros şi
Wimbledon. A fost un component de bază al reprezentativei de Cupa
Davis a României, din 1948 până în 1961, făcând echipă şi cu
Ion Ţiriac.
În 1961 s-a retras din tenisul profesionist şi a fost ales secretar
general al Federaţiei Române de Tenis (1962 1964), fiind unul
dintre cei care au contribuit la cariera lui Ilie Năstase. Câţiva
ani mai târziu, a fost desemnat antrenor al echipei de Cupa Davis a
României. În perioada 1971-1974, a antrenat la München, în
Germania, dar şi în Austria, apoi a revenit în ţară, unde a
ocupat postul de antrenor la clubul Steaua. A fost Maestru Emerit al
Sportului.
În anul 2000, i-a fost decernată Medalia naţională „Serviciul
Credincios” clasa I. Jucător foarte simpatizat de tribune, nu însă
şi de adversari. Admirat, însă, de toţi pentru pasiunea pusă în
joc, pentru sufletul său de mare sportiv. Picioarele lui Gogu, care
au alergat după fiecare minge, chiar pierdută, au devenit
legendare, notează Enciclopedia Educaţiei Fizice şi Sportului din
România. A murit la Bucureşti.
1964: A murit Alexandru Ghika, matematician, membru titular al
Academiei Române
S-a născut la Bucureşti. A urmat primele trei clase secundare la
Liceul „Gh. Lazăr” din Bucureşti (1914-1917), continuându-şi
studiile liceale la Paris (Liceul „Saint Louis”, 1917-1920), unde
şi-a făcut şi studiile universitare (la Sorbona, 57 58 Facultatea
de Ştiinţe, 1920-1922) şi a obţinut licenţa în matematică,
potrivit lucrării „Membrii Academiei Române / 1866-2003” (Ed.
Enciclopedică / Ed. Academiei Române, 2003).
Alexandru Ghika FOTO Jurnal FM
A audiat, la Sorbona şi la College de France (între 1924 şi 1929),
cursurile unor renumiţi specialişti. Tot la Sorbona şi-a susţinut
teza de doctorat. A fost profesor de Analiză funcţională (din
1945) şi şef al Catedrei de Analiză Funcţională şi Teoria
Funcţiilor (din 1961) la Universitatea din Bucureşti, introducând
în mod sistematic în învăţământul românesc studiul Analizei
funcţionale – disciplină până atunci nouă pe plan mondial.
Din 1949 până în 1964, a fost şef al Secţiei analiză
funcţională la Institutul de Matematică. Fondator al şcolii
române de analiză funcţională, a găsit o metodă unitară de
aproximare a funcţiilor analitice; de asemenea, a introdus o serie
de noţiuni noi (puncte periferice, puncte interstiţiale de funcţie
cvasianalitică generală); a enunţat o teoremă de dualitate care-i
poartă numele ş.a.
Şi-a expus teoriile în peste 100 de lucrări şi studii, publicate
în reviste de mare prestigiu atât din ţară, cât şi din
străinătate: „Sur le developpement en serie des fonctions
monogenes uniformes” (1933), „Introducere în teoria funcţiilor
armonice” (1934), „Aplicaţiile analizei la geometrie” (1936),
„Ecuaţii integrale şi aplicaţiile lor la funcţiile armonice”
(1936), „Aplicaţii geometrice ale analizei” (1938), „Teoria
mulţimilor, numere transfinite şi integrala lui Lebesgue” (1939),
„Spaţii abstracte şi operaţii liniare” (1943), „Curs de
teoria funcţiilor” (1948), „Curs de teoria funcţiilor reale”
(1949), „Spaţii Banach” (1949), „Mulţimi ordonate inductiv
uniform” (1950), „Curs de calcul funcţional şi variaţional”
(1950), „Aproximarea elementelor unui spaţiu modul normal general”
(1951), „Asupra inelelor F-ordonate” (1952), „Grupuri
topologice paraconvexe” (1955), „Teoria funcţiilor generalizate”
(1959), „O proprietate generală a spaţiilor hilbertiene”
(1962), „Analiza funcţională” (apărută postum, 1967). Membru
corespondent (1 nov. 1948), apoi membru titular (21 mart. 1963) al
Academiei Române.
S-a stins din viaţă la 11 aprilie 1964.
1979: A murit Alexandru D. Rădulescu, medic și scriitor, membru
titular al Academiei Române
S-a născut la Focşani. A urmat studiile liceale şi medicale la
Bucureşti.
Alexandru D. Rădulescu FOTO Wikipedia
În 1914, şi-a susţinut teza de doctorat „Un procedeu simplu de
gastro-enterostomie şi entero-anastomoză fără deschiderea
prealabilă a organelor cavitare”, potrivit dicţionarului „Membrii
Academiei Române (1866-2003)” (Ed. Enciclopedică/Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 2003).
A lucrat ca medic la CFR (1914-1916), preparator la Clinica II
Chirurgicală din Bucureşti (1915-1919), adjunct al Clinicii
Chirurgicale de la Facultatea de Medicină din Cluj (1919-1922),
medic primar şi director al Spitalului de Chirurgie Infantilă din
Cluj (1920-1940), medic la Spitalul de Ortopedie şi Tuberculoză
Chirurgicală din Bucureşti (1940-1962), profesor de clinică
ortopedică la Institutul de Medicină şi Farmacie din Bucureşti
(1947-1962).
În 1927, a fondat „Revista de Ortopedie şi Chirurgie Infantilă”,
iar în 1931 a pus bazele Societăţii Române de Ortopedie. Cele mai
importante cercetări realizate de Alexandru D. Rădulescu s-au
încadrat în domeniile scoliozelor, pseudoartrozelor, luxaţiilor
congenitale ale şoldului etc. Rezultatele studiilor sale au fost
publicate în peste 300 de articole din reviste academice şi cărţi.
S-a remarcat şi ca scriitor, publicând, sub pseudonimul Furpa Sera
sau sub nume propriu: „Bătea un vânt de nebunie” (1931),
„Surprinşi în intimitate” (1931), „Trebuie să înving”
(1946), „De altădată. Schiţe şi povestiri” (1965), „Sandu
Ronea” (1968), piesa în trei acte „Cărăbuşul de lumină”
ş.a. Membru al Academiei de Ştiinţe Medicale Bucureşti, al
Academiei de Chirurgie Paris, al Societăţii Internaţionale de
Chirurgie, al societăţilor de ortopedie din Bordeaux, Leipzig, Sofi
a, Varşovia etc. Membru corespondent (1 nov. 1948), apoi membru
titular (2 iul. 1955) al Academiei Române.
A murit la Bucureşti.
